Personalitati ale Romaniei

[Kanye]

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, jude?ul Dâmbovi?a, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu ?i ?tefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele genera?ii de arti?ti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, c?utau s? identifice ?i s? aduc? la lumin? valorile spiritualit??ii române?ti.

Date biografice

Nicolae Grigorescu se naste în satul Pitaru (judetul Dâmbovi?a), fiind al saselea copil al lui Ion si al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatal, familia se muta la Bucuresti, în mahalaua Caramidarilor, în casa unei matuse. Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execut? icoane pentru bisericile din B?icoi ?i m?n?stirea C?ld?ru?ani. În 1856 realizeaz? compozi?ia istoric? Mihai sc?pând stindardul, pe care o prezint? domnitorului Barbu ?tirbei, împreun? cu o peti?ie prin care solicit? ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 picteaz? biserica nou? a m?n?stirii Zamfira (jude?ul Prahova), apoi, pân? în anul 1861, biserica m?n?stirii Agapia. La interven?ia lui Mihail Kog?lniceanu, care îi apreciaz? calitatea picturii, prime?te o burs? pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tân?rul Grigorescu pleac? la Paris unde intr? la ?coala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Con?tient de propriile-i lacune în forma?ia artistic?, va studia în primul rând desenul ?i compozi?ia.

Nicolae Grigorescu - Pesc?ri?? la Granville (1884) - Colec?ia Doctor Dona

P?r?se?te îns? curând acest atelier ?i, atras de concep?iile artistice ale ?colii de la Barbizon, se stabile?te în aceast? localitate, des?vâr?indu-?i educa?ia pictoral? prin asimilarea experien?ei unor arti?ti ca Millet, Corot, Gustave Courbet ?i Théodore Rousseau. Influen?at de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însu?irea unor modalit??i artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce preg?te?te apropiata afirmare a impresioni?tilor. În cadrul "Expozi?iei Universale" de la Paris (1867), particip? cu ?apte lucr?ri, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tân?r? ?iganc?, revine de câteva ori în ?ar? ?i, începând din 1870, particip? la Expozi?iile arti?tilor în via?? ?i la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face c?l?torii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia ?i la Viena.

În 1877 este convocat s? înso?easc? armata român? în calitate de "pictor de front", realizând la fa?a locului în luptele de la Grivi?a ?i Rahova desene ?i schi?e, ce vor sta la baza unor compozi?ii.

Din 1879 pân? în 1890, lucreaz? îndeosebi în Fran?a, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul s?u din Paris. Revenit în ?ar?, deschide mai multe expozi?ii personale la Ateneul Român între anii 1891 ?i 1904.

Din 1890 se stabile?te la Câmpina ?i se dedic? preponderent subiectelor rustice, într-o nesfâr?it? varia?ie a motivului, picteaz? potrete de ??r?nci, care cu boi pe drumuri pr?fuite de ?ar? ?i numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din via?? la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe ?evalet, se afla ultima sa lucrare, neterminat?, Întoarcerea de la bâlci.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoas? înnoire a limbajului plastic.

Nicolae Grigorescu - Car cu boi (1899) - Galeria Na?ional?, Bucure?ti

Cu o forma?ie în care se recunoa?te filonul tradi?iilor picturii murale, de care se apropie în anii tinere?ii, ?i, deopotriv?, experien?ele impresioni?tilor, Grigorescu se manifest? în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi ?i dup? dispari?ia artistului. Influen?a covâr?itoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat ?i evolu?ia genera?iei ce i-a urmat, crea?ia sa inaugurînd astfel o tradi?ie pictural? de ampl? rezonan??.

[Guess-Who]

Ion Oblemenco

Ion Oblemenco (n. 13 mai 1945, Corabia; d. 1 septembrie 1996) a fost un fotbalist român, care, în ciuda num?rului mare de goluri marcate, n-a fost selec?ionat niciodat? în Echipa na?ional? de fotbal a României. A fost poreclit Tunarul din B?nie, pentru eficacitatea sa la marcarea golurilor.

Cuprins

[ascunde]

* 1 Cronologie

* 2 Cariera de fotbalist

* 3 Cariera de antrenor

* 4 Leg?turi externe

[modific?] Cronologie

* 1958-1960: jucator la Dunarea Corabia

* 1960-1962: jucator la CFR Electroputere Craiova

* 1962-1964: jucator la CS Craiova

* 1964-1966: jucator la Rapid Bucuresti

* 1966-1977: jucator la Universitatea Craiova (a castigat Campionatul Romaniei in 1973/74, Cupa Romaniei in 1976/77)

* 1977-1978: jucator la FCM Galati

* 1978-1979: vicepresedinte la Universitatea Craiova

* 1979-1980: antrenor secund la Universitatea Craiova (a castigat Campionatul Romaniei)

* 1980-1982: antrenor principal la Universitatea Craiova (a castigat Campionatul Romaniei)

* 1982-1985: antrenor la Chimia Ramnicu-Valcea

* 1985: antrenor la FC Olt Slatina

* 1992-1993: antrenor principal la Universitatea Craiova

* 1996: antrenor la Hassania Agadir

* Deces: 1 septembrie 1996

* A jucat 285 de jocuri in divizia A si a inscris in total 170 de goluri

* Palmaresul ca antrenor al Stiintei: 85 partide, 49 victorii, 13 egaluri, 23 de infrangeri.

* A castigat de 4 ori titlul de golgheter al Romaniei: 1966/67, 1969/70, 1971/72, 1972/73

* Cetatean de onoare - post mortem - al municipiului Craiova.

[modific?] Cariera de fotbalist

Privind în urm?, este greu de în?eles de ce Oblemenco, un atacant cu clas? ?i eficacitate maxim? - de patru ori golgheter al campionatului nostru (1967, 1970, 1972, 1973) - nu a jucat nici un minut în meciurile oficiale ale na?ionalei mari a României, rezervându-i-se doar „onoarea" de a juca în câteva partide amicale. Tricolorii au efectuat, în 1968, un turneu în America de Sud, Oblemenco a fost golgheterul tricolorilor în acel turneu, dar la revenirea în ?ar?, selec?ionerul Angelo Niculescu l-a mai convocat la na?ional? pe Oblemenco doar o dat?, apoi l-a uitat definitiv pe tunarul ?tiin?ei la Craiova! În prima lig? din România a debutat sub culorile Rapidului, într-un meci disputat la Cluj în 5 iulie 1964, ?tiin?a Cluj - Rapid 3-1, Oblemenco marcând unicul gol al giule?tenilor. Rapidul îns? l-a umilit, antrenorii de atunci ?inându-l pe Oblemenco mai mult rezerv?. A revenit (în 1966) la Craiova, a f?cut istorie ?i a adus glorie pentru ?tiin?a, a fost la un pas de moarte în toamna lui 1972 (dou? opera?ii de ulcer duodenal), dar a fost obligat s?-?i încheie cariera de fotbalist la Gala?i, în liga a II-a (1977-1978).

[modific?] Cariera de antrenor

Ca antrenor, a câ?tigat cu Universitatea campionatul în 1980 (secund al lui Valentin St?nescu), eventul campionat-cup? în 1981 (ca principal), iar în 1982 duce ?tiin?a, în premier? pentru echipele de club din România, în sferturile Cupei Campionilor Europeni, dar dup? aceste performan?e a fost iar??i obligat s? plece din Craiova. Antreneaz? apoi alte echipe, Chimia Râmnicu Vâlcea, FC Olt, Sportul Muncitoresc Slatina, Pandurii Târgu Jiu, din nou FC Olt, Progresul Corabia, iar??i Chimia Râmnicu Vâlcea. Dup? ’90, a fost rechemat la Universitatea în mai multe rânduri, ca antrenor principal al echipei mari, director tehnic, director sportiv ?i antrenor la satelitul de atunci al oltenilor, Constructorul - Universitatea. Nu a mai reu?it îns? s? repete performan?ele ?tiin?ei din anii 1980-1981-1982. În vara anului 1995, al?turi de Dobrin, Oblemenco a fost în staff-ul tehnic al forma?iei Aro Câmpulung Muscel ?i cei doi au reu?it promovarea echipei în Divizia A, cum se numea în 1995 liga a II-a din România. La începutul anului 1996 a fost cooptat în staff-ul lui Electroputere, acolo colaborând bine cu prietenul ?i finul s?u, Petre Deselnicu, ?i cu pre?edintele Marcel Popescu, iar în var? accept? o ofert? din Maroc, de la echipa de prim? lig? Hassania din Agadir. Aici, într-un meci amical al Hassaniei cu echipa Sidi Kacem, antrenat? de alt român (Alexandru Moldovan „Ro?u"), afectat de gre?elile unui arbitru marocan (Arjoun), în penultimul minut al meciului, scor 1-1, se pr?bu?e?te pe banca tehnic?, iar la spital nu mai poate fi salvat. Era 1 septembrie 1996, iar Oblemenco nu avea decât 51 de ani.

[Narcisa]

Constantin Brâncus

i

Arta ar trebui sa fie numai bucurie!

De aceea, nu exista „artisti", ci numai

oameni care simt nevoia sa lucreze, întru

bucurie! Sa cânte, asemenea pasarilor!

Constantin Brâncusi

„...Tu ai transformat

anticul în modern"

(Henri Rousseanu)

Din 1908, odata cu prima versiunea Sarutului, opera lui Brancusi a devenit tot mai abstracta. Chiar daca niciodata nu a respins naturalul, artistul a redus elementele imaginii la ceea ce a considerat ca este strict esential. Brancusi a lucrat in gips, marmura si lemn, realizand lucrari in bronz dupa cele de gips. Lucrarile in lemn aveau suprafete aspre, care sa aminteasca de natura. Pana in anii 30 Brancusi realizase o mare parte din opera sa, petrecandu-si ultimii ani ai vietii in principal pentru ansambluri sculpturale de mari dimensiuni, cum este cel binecunoscut din Romania sau proiectul neterminat al unui templu in India.

Plictisit de Bucuresti, Brancusi s-a decis sa paraseasca Romania si in 1903 a ajuns la Munchen, plecand de acolo la Paris. In capitala franceza avea sa gaseasca o comunitate de artisti si intelectuali care l-a primit cu bratele deschise, recunoscandu-i talentul si, nu in ultimul rand, dandu-i idei pentru operele viitoare. Dupa ce a petrecut doi ani lucrand si invatand in atelierul Antonin Mercie, Brancusi a fost invitat sa lucreze in atelierul lui Auguste Rodin, o sansa extraordinara pentru tanarul sculptor roman, mai ales pentru ca acesta il admira enorm pe sculptorul francez, fiind profund influentat de stilul acestuia. Dar, in acelasi spirit de independenta care avea sa-l domine intreaga viata, Brancusi l-a parasit pe Rodin dupa doar doua luni, multumindu-se sa declare ca "Nimic nu poate creste in umbra arborilor". Dupa aceasta despartire oarecum neasteptata de scoala lui Rodin, Brancusi a inceput treptat sa-si formeze un stil propriu, revolutionar, devenind in scurt timp unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai modernismului in arta.

Brancusi obisnuia sa-si realizeze operele in lut sau gips, pentru ca apoi sa le toarne in bronz. Dar dupa despartirea de maestrul sau a revenit la ceea ce iubea cel mai mult : cioplirea. Dupa 1908 a renuntat definitiv la alte tehnici, preferand sa-si ciopleasca lucrarile, indiferend daca era vorba de lemn, marmura sau piatra.

In urmatorii ani Brancusi a realizat mai multe versiuni ale lucrarilor Muza adormita si Sarutul, in aceste creatii amestecand traditii romanesti, africane, egiptene, asa cum va face si pe viitor, obtinand rezultate suprinzatoare atat pentru critici, cat si pentru public. La fel ca multi alti artisti ai vremii sale a inceput sa inglobeze in lucrarile sale "sicul industrial". Toate aceste influente l-au ajutat sa ajunga la liniile si formele care avea sa fie definitorii pentru stilul sau. Cu toate acestea, in ciuda parerii generale, Brancusi nu a fost niciodata un adevarat reprezentant al abstractului : chiar daca formele sale s-au simplificat tot mai mult in timp, ele au continuat sa semene modelelor pe care le reprezentau.

Lucrarile sale i-au adus o imensa popularitate artistului, acesta fiind cunoscut si foarte apreciat mai ales in Franta, Romania si in Statele Unite, colectionarii luptandu-se pentru a-si procura creatiile artistului roman, iar revistele si criticii publicand nenumarate studii si articole elogioase. In 1913 expune simultan la Salon des Independants in Paris si la the Armory Show in New York. In 1916 se muta intr-un atelier din Impasse Ronsin, unde va locui si va lucra pentru tot restul vietii. Se imprieteneste cu majoritatea artistilor si intelectualilor importanti care alcatuiau viata culturala pariziana a epocii, printre care Ezra Pound si Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci si confidenti, purtatori de cuvant si mai tarziu biografi. Pentru un timp Brancusi a fost foarte apropiat de artistul italian Amedeo Modigliani, de poetul Guillaume Apollinaire si de artisti ca Pablo Picasso, Henri Rousseau sau Fernand Leger, alaturi de care a lucrat.

Desi o persoana incantatoare si foarte sociabila, Brancusi era o personalitate deosebit de complexa, pe care foarte putini s-au putut lauda ca o cunosc si inteleg. Jovial si bonom, purtand barba si in ultima parte a vietii haine taranesti, era interesat de aproape orice subiect, de la muzica si stiinta la filosofie.

Violonist si cantaret talentat, avea un gust muzical eclectic. Era cunoscut printre prietenii parizieni ca un bucatar pasionat de felurile traditionale romanesti si un mestesugar neintrecut, care a reusit sa-si construiasca singur un fonograf, dar si piese de mobilier, unelte si chiar usi in atelierul sau. Viziunea sa asupra vietii era influentata atat de Platon cat si de gandirea filosofilor orientali, intr-un amestec interesant si personal. Era aproape un ascet, care isi transformase atelierul intr-un adevarat templu, care ii impresiona pe vizitatori prin atmosfera profund spirituala.

Cu toate acestea, in tinerete era cunoscut in cercurile boeme ca un adevarat suflet al petrecerii, gata de distractie in orice moment, organizand petreceri reusite, unde era in acelasi timp gazda, bucatar si animator. Ii placeau tigarile si vinurile de buna calitate, compania femeilor, chiar daca obisnuia sa exagereze cu toate trei. Pe masura ce castiga tot mai mult excesele i-au adus nu o data necazuri, ajungand sa fie tratat pentru intoxicatie cu nicotina. Desi nu s-a casatorit niciodata, a avut numeroase relatii si cel putin un copil, pe care nu l-a recunoscut niciodata.

In 1920 Brancusi a facut ca faima sa sa creasca printr-un adevarat scandal, dupa ce a expus la Salon o lucrare numita Printesa X, a carei forma aparent falica a starnit revolta criticilor si publicului, in ciuda protestelor vehemente ale artistului. Cu toate ca acesta a sustinut ca era vorba de un portret lucrarea incriminata a fost retrasa din expozitie. In aceeasi perioada Brancusi a realizat si prima sa Pasare in Spatiu, o simpla reprezentare a zborului.

Motivul inspiratiei era o serie mai veche de lucrari intitulate Maiastra - pasare din folclorul romanesc, despre care se spunea ca este frumoasa si nemuritoare, avand puterea de a vindeca orbii si a ghici viitorul. Brancusi va realiza peste 20 de alte versiuni in urmatoarele decenii, in marmura si bronz atent slefuite, fiecare Pasare fiind diferita de celelalte prin curbura si grosime. Aceste lucrari erau atat de abstractizate incat in 1926, cand artistul le-a adus la New York pentru o importanta expozitie, vamesii l-au acuzat de contrabanda, considerand ca lucrarile sunt unelte industriale necunoscute. Din aceasta perioada Brancusi incepuse sa acorde o deosebita importanta si soclurilor statuilor, construind cate unul pentru fiecare creatie a sa, cu tot atata grija si minutiozitate cata acordase lucrarilor in sine. Dupa ce incidentul vamal s-a rezolvat, Brancusi s-a decis sa cucereasca si America, ceea ce avea sa si reuseasca, vizitand-o de mai multe ori in timpul vietii. In 1933 Maharajahul din Indore i-a cerut sa construiasca in India un Templu al Meditatiei, unde urmau sa fie gazduite lucrarile artistului. Entuziasmat de idee, Brancusi a plecat in India in 1937 pentru a pune la punct toate detaliile si a incepe constructia. Dar cum Maharajahul, care tocmai isi pierduse sotia, nu s-a mai implicat intregul proiect a trebuit abandonat, spre marea dezamagire a lui Brancusi. Dar din fericire aceasta dezamagire nu a durat prea mult.

In 1938 a terminat un impresionant monument la Targu-Jiu, orasul unde isi petrecuse o buna parte din copilarile. Ansamblul, alcatuit din Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului era dedicat romanilor care in 1916 reusisera sa opreasca o invazie germana. Acest impresionant ansamblu a marcat nu doar apogeul creatiei lui Brancusi, dar si, potrivit unor critici, inceputul declinului. In ultimii 19 ani ai vietii artistul a realizat doar aproximativ 12 lucrari, majoritatea fiind teme pe care le mai exploatase si in trecut. Cel de al doilea razboi mondial si factorul inerent al varstei l-au impiedicat mai tarziu sa paraseasca Parisul. Pe masura ce faima sa crestea necontenit, fostul boem devenea tot mai mult un pustnic. Din cauza reticentei de a face confesiuni nu se cunoaste astazi motivul care a determinat o schimbare atat de profunda a atitudinii artistului. Cei care il cunosteau mai bine credeau ca nu este decat un joc, dar unul in care Brancusi s-a refugiat pentru a se feri de publicul avid sa-l cunoasca. Pe de alta parte, singuratatea sa era autentica, pentru ca majoritatea relatiilor sale erau superficiale sau pur profesionale. Datorita varstei ii era greu sa isi faca alti prieteni, asa ca a ales sa se refugieze in solitudine si tacere, chiar daca isi primea la fel de bucuros vizitatorii care treceau pragul atelierului.

In ultimii ani ai vietii Brancusi a fost ingrijit de doi refugiati romani, care se mutasera in apartamentul de langa atelierul sau. Pentru a-i putea desemna pe acesti ultimi prieteni mostenitori si pentru ca atelierul si lucrarile sa intre in patrimoniul Muzeului National de Arta Moderna din Paris, Brancusi a devenit cetatean francez in 1952. A murit pe 16 martie 1957, la varsta de 81 de ani, lasand in urma peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, de o valoare estetica si culturala incalculabila.

Sursa: artline.ro