Jump to content

chaotic eye

Forumist
  • Posts

    22
  • Joined

  • Last visited

Posts posted by chaotic eye

  1. Când vrei să părăsești o barcă şi te afli în mijlocul oceanului,

    Ai nevoie de o altă barcă.

    Urci în ea şi te împingi uşor-uşor de lângă cealaltă...

    Dacă noul vâslaş e unul priceput,

    te va duce rapid departe de barca veche şi vei uita că odată ai fost prizonier

    într-o barcă cu un vâslaș nepriceput.

    Vei uita de tot.

    Dacă nu e priceput, va vâsli în cerc sau nu va vâsli deloc,

    atunci te vei învârti o vreme pe lângă vechea barcă,

    Agonic...

    După o vreme vei dori să cobori din nou,

    Vei dori o bucată de țărm

    Sau o bancă de lemn în mijlocul mării,

    Un locaş de stat cu capul în mâini, în mijlocul sufletului.

    Poate uneori trebuie să refuzi bărcile ce ţi se oferă,

    să încerci să înoţi până la ţărm.

    Să pierzi ştiind că totuşi ai încercat.

  2. Ăştia suntem noi, cu timpul ne obişnuim, indiferent despre ce e vorba. Ştergem repede cu buretele ce e de şters şi ne reintegrăm în absolutul momentului.

    Chiar dacă se întâmplă ca azi să urăşti un lucru şi te baţi cu pumnul în piept că preferi moartea şi suferinţa în locul compromisului, când stai faţă-n faţă cu "moartea" compromisul nu mai sună atât de rău.

    E o dovadă de laşitate, dar cum toţi am călcat în rahatul ăsta cel puţin o dată, faptele nu mai sunt atât de condamnabile. Cu toate astea nu pot decât să-mi reproşez că am ignorat de prea multe ori teoria relativităţii şi am fost plină de zel în luarea multor decizii şi semnarea multor legămine pe care le-am încălcat ulterior.

    Dar e omenesc, uneori mă simt om, greşesc ca un om normal şi asta mă linişteşte.

  3. Amintire din august 2009.

    Nu ştiu cum stau lucrurile în Cluj, Arad, Timişoara sau alte oraşe "de vacanţă" dar în Bucureştiul nostru cel din toate zilele există o ordine, măi nene, ordine şi disciplină, care se respectă... care este!

    Aşadar, deşi nu vă vine să credeţi, cititori locuitori ai orăşelelor de vacanţă, în capitala României, există şi supravieţuieşte oricine: mic-mare, bătrân-tânăr, bogat-sărac, alergic-imun, român-ţigan....oups!

    Nu, nu, nu! Nici urmă de rasism, calmaţi-vă!

    Uimitor pentru unii, deloc pentru alţii, amiază, dimineaţă sau seară, în mijlocul Bucureştiului, în Piaţa Victoriei, pe Popa Tatu şi mai ales în Ştefan cel Mare (exhome, sweet exhome) poţi să rămâi tâmpit sau trăznit (după caz) de ce auzi şi vezi. Pirandele şi "baronii" lor (inconfundabili, deci originali) strigă fără stres sau urmă de jenă: "Fiareee cumpăăăăăăr!!!"

    Dap, e real! Când eram eu mică se comercializa asemănător şi sticle, probabil că tranziţia ne-a afectat pe toţi, fir'ar!

    Întrebarea domniilor dvs: "Ce-ai fato?"

    Răspunsul: "Am o pirandă mică la poartă."

    Să vă povestesc. Ieri, 6 pm. Nu ştiu cum să spun ca să se înţeleagă, sunat la poartă e prea puţin spus, în casă parcă era alarmă de cutremur, incendiu, tornadă ... săriţi!! Piranda mică se rezemase pesemne de sonerie. Ies iritată, împiedicată şi cu dureri de cap să văd CE E??!!! şi mai ales CINEEE!!?

    Asta mică era ascunsă după poartă cu degetul pe sonerie (tenace, recunosc).

    Când văd plodul, mă calmez, zâmbetul îmi răsare pe buzele muşcate de nervi şi încep să trăiesc momentul cu intensitate.

    "Să ştii că soneria funcţionează, era suficientă o singură apăsare." zic eu

    Piranda timidă, zâmbeşte şi tace.

    Oricâte stereotipuri ar exista cu şi despre ţigani, asta mică era minunabilă. Cred că avea cam 6 anişori, o statură specifică vârstei, păr lung, prins în codiţe împletite cu roşu. Faţa timidă, ochii mari şi negri, foarte frumoşi. Rochia lungă de ţigancă, roşiu cu verde, completa cu mare succes tabloul devenit între timp perfect. Pardon, meniul perfect, pentru că era "mâncabilă", atât de sweet am perceput-o. Norocul ei că tocmai mâncasem.

    În una din mânuţe avea o sticlă de plastic, goală. Cuprinsă de timiditate, mi-o întinde şi-mi spune:

    "Vreau nişte apă!"

    Ca să condimentez momentul, mă aplec la nivelul ei şi-i spun că nu înţeleg ....

    "Hmmmmm... cred că ai vrut să spui: vă rog frumos, dacă se poate, să-mi daţi nişte apă!"

    (Se înţelege, am şi eu o vârstă, doar sunt femeie în toată firea (??!), altele la vîrsta mea împing leagănele cu ambele mâini, am şi eu aşteptări, câteva la număr!)

    Cea mică deja căuta colţul să se ascundă, eu savuram momentul dar căutam să mă menţin serioasă.

    "Aşa ai vrut să spui, nu?" eu cu solniţa deasupra rănii...

    "Da", se fâstâceşte ea.

    "Ok, hai să mai încercăm odată"

    Începe astfel o adevărată lecţie de dicţie şi comunicare de mai - mai să mă prăpădesc de râs.

    Între timp, Ursu', câine de casă, viitor ciobănesc mioritic mâncător de răufăcători, actual pui de două luni, pufos, jucăuş, inofensiv şi mâncător de lapte cu cereale, se strecoară pe lângă mine şi începe să gesticuleze ceva ce semăna cu un lătrat. Piranda mea se schimbă tare la culoare şi în câteva mişcări era în jocul străzii. Cum e câine cu personalitate, Ursu' perseverează şi aleargă după ea, fără să renunţe la faza cu gesticulatul lătratului. Eu strig la Ursu', Ursu' mă tratează cu spatele. Până să mă hotărăsc eu ce să fac (să plec după el, să închid, dar cu ce să închid?! să mă teleportez, să intru în pământ etc..), ăştia doi câştigaseră deja cu succes proba de alergare juma' de staţie de autobuz distanţă.

    Ursu', plictisit şi dezamăgit pentru locul doi în clasament, se întorcea frumos pe acelaşi trotuar pe unde-şi pierduse excesul de zel, piranda mică era un punct roşu la orizont.

    Închid câinele şi-i fac semn la micuţă că tare aş vrea să terminăm de negociat pentru sticla cu apă, jurându-mă de mamă că nu mai las câinele afară.

    Cum piticania era departe, mă hotărăsc să rezolv cu apa gândindu-mă că oricum vom negocia "Mulţumesc"-ul de la despărţire.

    Ajunsă în casă, incredibil - imobilul meu era sub acelaşi asediu al zgomotului: piranda era deja la poartă.

    "Rapidă mai e!"

    În final îi duc apa şi, fără să mă aştept, micuţa îmi zice "Mulţumesc!" tare şi clar, apoi fuge din nou pe acelaşi trotuar...spre nicăieri. :)

  4. Mulțumesc, apreciez.

    Am surprins de curând o discuţie pe baza unui text din "Amurgul zeilor” al filosofului Nietzsche şi m-apus pe gânduri.

    Pentru mine, filosofia este interesantă şi atât. De multe ori îmi identific propriile gânduri cu gândurile marilor înţelepţi şi mă încântă ideea că am preocupări cel puţin asemănătoare cu ale unor renumiţi filozofi. Cu toate acestea, de foarte puţine ori am apelat la răspunsurile acestei ştiinţe ca la ceva sigur, palpabil şi veridic.

    Ce au simţit domniile lor, gânditorii renumiţi ai lumii vechi, simţim şi noi astăzi, dar atitudinea în faţa sentimentului este clar una distinctă. Dacă atunci setea de cunoaştere îi făcea pe cugetători să caute răspunsuri în propria lor gândire, astăzi, răspunsurile sunt frumos structurate în domenii şi discipline, ca o bibliotecă imensă în aşteptarea cititorului.

    Nietzsche spunea că nu putem face judecăţi de valoare adevărate cu privire la viaţă. Ceea ce ştim despre viaţă, ceea ce susţinem sunt simple impresii, nu neapărat adevăruri, şi ar trebui să nu uităm asta.

    Aşa stau lucrurile în viaţa mea la ora 18.54, astăzi, 21 mai 2010, când scriu aceste rânduri... ăsta e singurul lucru pe care îl pot spune despre viaţă. Eminescu al nostru spunea ceva de genul: "singur a ta viaţă nu ştii cum s-a dus, or să-şi bat alţii capul să afle cum a fost” dacă o să fie cazul, îmi permit să adaug eu.

    Ca să spui despre viaţă un lucru cel puţin adevărat, să faci o judecată de valoare validă, ar trebui să te îmbraci în obiectivism, să stai la o distanţă suficient de mare cât să o priveşti în ansamblu; prin urmare, ar trebui să nu o trăieşti.

    Ori dacă nu poţi face asta trăind, fiind mort, nici atât.

    Viaţa rămâne un mister...

  5. Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celalalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celalalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui. Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urată şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepartează de adevar şi de fericire atunci sigur nu eşti nici sincer, eşti nebun.

    Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive.

    Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa. În prietenie se întamplă acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.

    Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat dupa voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel.

    Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stănjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.

    Zilele trecute încercam să vorbesc cu câţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: "Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!". Ei nu înţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca sa treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevărată nu însemnă decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece in celălalt.

    O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om iar nu un simplu manechin.

    Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decat ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dam cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă.

    Mircea Eliade

  6. Adevărul este că ne pedepsim singuri. Refuzăm să ne vedem propriile slăbiciuni şi defecte sau amânăm mereu îndreptarea lor, până ajungem să uităm că undeva, e nevoie de o îndreptare.

    Eu cred că nu ne doare niciodată răul pe care ni-l fac alții, ci doar răul pe care ni-l facem singuri și care ia uneori o multitudine obositoare de forme: mândrie exagerată, ambiție prostească, îndepărtare de la propriile principii, uitarea valorilor proprii, ignoranță și nepăsare...

    Adevărul este că ne e teamă să ne privim mai bine într-o oglindă, spre sufletul nostru şi să recunoaştem pe deplin faţă de noi înşine că undeva am greşit, că am eşuat. Este mult mai uşor să privim în jur şi să spunem : "Ce lume bolnavă... E normal să devii un ciudat in lumea asta"

    [...]

    Da, şi eu sunt o ciudată, dar o recunosc şi recunosc că mă pedepsesc singură cea mai mare parte a timpului. Recunosc că îmi caut un scop, un drum. Recunosc că am ales calea cea mai complicată, ştiu că sunt şanse mari să o sfârşesc rău... dar recunosc, sunt conştientă de toate; nu mă mai mint singură repetându-mi în minte fantezii... Sunt un om al raţiunii şi ştiu că dacă Dumnezeu m-ar fi vrut altfel nu mi-ar mai fi oferit resurse pe care să le ignor.

    Şi da, recunosc că habar nu am ce va fi mâine şi ce va fi în ziua de după mâine. Recunosc că sunt cel mai slab om de pe pământ şi totodată cel mai puternic. Recunosc totul... sunt vinovată de propria-mi existenţă!.

  7. Mi se întâmplă uneori să zâmbesc... dar ce spun, nu uneori, mai mereu... Zâmbesc "cu colţurile buzelor îndreptate în jos”, cum spune o amică de-a mea.

    Zâmbesc înţelegător, ironic, satisfăcător, mulţumitor, aprobător, nerăbdător, răutăcios, admirativ, preventiv... zâmbesc în toate felurile posibile, uneori ajungând să îmi creez propriile mele moduri de a zâmbi.

    Dar de ce zâmbim? Fără să ne dăm seama, zâmbetul are puteri incredibile în a determina, schimba, uneori compromite, planuri şi atitudini. Un zâmbet la momentul potrivit îţi poate schimba ziua care părea să fie cea mai ghinionistă din sezon

    ...

    Ni se zâmbeşte şi zâmbim şi noi; e oarecum molipsitor.

    Un zâmbet aprobator, fără cuvinte sau alte intervenţii şi ştii că eforturile au meritat; un zâmbet mulţumitor şi simţi că ai mai repeta gestul binefacerii.

    Se pare că ne naştem zâmbind... forţat spus, dar dupa primele două luni ale vieţii, bebeluşii zâmbesc.

    Zâmbind, comunicăm. Cu ajutorul lui putem menţine cursul unei discuţii, ne apropiem de ceilalţi sau îi îndepărtăm prin lipsa lui. Cu siguranţă vi s-a întâmplat să întâlniţi privirea unui necunoscut sau unei necunoscute în mijloacele de transport, pe stradă sau la cumpărături, iar din politeţe (neatenţie civică) să nu le fixaţi privirea, chipul sau trupul pentru a nu îl stânjeni sau deranja. Încercaţi să îi zâmbiţi şi cu puţin noroc o să vi se zâmbească în schimb. (dar nu-i obligatoriu, foarte posibil să primiţi o privire nepoliticoasă şi un spate în primplan....riscul meseriei. Tindem tot mai mult în spre a ritualiza gesturile, a instaura un "normal” şi a ţine "intruşii” la distanţa)

    Şi s-ar putea spune multe despre zâmbet, dar mă opresc aici.. zâmbiţi vă rog! :)

  8. De ce avem ziduri? De ce ne ascundem în spatele zidurilor înalte şi reci? Ne ascundem sau poate am rămas captivi? De ce le-am înălţat?

    Poate ne-am dorit demonstra că putem face lucruri atât de grozave, ne-am investit fiecare fărâmă de energie, am pus în fiecare cărămidă un strop din noi.

    Iată-mă ce sunt, un zid glorios, cel mai înalt zid şi cel mai puternic, eu sunt în fiecare centimetru zidit...

    Mai apoi îţi dai seama că nimănui nu-i pasă de zidul tău, toţi au propriile lor ziduri, unii mai mari şi mai puternice, alţii încă mai lucrează la înălţarea lor. Zidul tău este o lucrarea banală într-un univers al zidurilor. Nu e cu nimic special; tu nu eşti cu nimic mai special ca alţii.

    Tot ce eşti s-a scris pe zid, ai vrea brusc să fii altcineva dar nu mai ai puterea să schimbi nimic. Zidul este tot ce eşti şi vrei să înveţi să te iubeşti. Dar cum ai putea să iubeşti ceva atât de rece şi anost?

    Uneori îţi trece prin minte că ar trebui să suprimi tot ce ai creat şi să începi ceva nou, ceva accesibil şi simplu, ceva ce îţi va reda liberatea.

    Dar cum să dai jos grozăvia de zid?

  9. "Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei."

    Paler

  10. Cu ce pret te-ai vinde? Ce oferta..in bani..sau natura..te-ar face sa renunti la credinta..la suflet..la prieteni..Cine si cu ce iti poate cumpara tradarea?:)

    PS sunt slab...confortul si senzualitatea ma pot da gata :D

    Prin urmare pentru confort (?!) şi senzualitate (asta clar ţine de femei(e)) ai renunţa la destul de multe. E bine de ştiut..

    Nu răspund pentru că nu am înţeles direcţia "provocării". Vinzi ce şi în ce context?

  11. Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, nu are nici un rost s-o iau, va arde în continuare.

    Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.

    Iona - M. Sorescu

  12. si spre deosebire de tine eu am si avut contacte cu englezi si persoane care traiesc de ceva timp in anglia, doh !

    scuza-ma, stiu ca esti mai "intelugentA" decat mine :-s

    e de admirat ce a facut hackerul asta, pt ca spre deosebire de toate persoanele din Ro care ar fi putut sa le dea peste nas englezilor, el chiar a facut-o !

    Stai sa stabilim un lucru. Ce ti-au spus amicii tai? Ca englezii sunt cu inima la gura ori de cate ori trage Basescu un vant? Ma faci sa rad. Crezi ca englezii nu mai pot de tara in care stai tu? Transmit in direct evenimente de la fata locului, care este? Cumva consideri ca reprezentatul Romaniei la Londra, crackeristul ala istet, i-a emotionat pe englezi, le-a donat orgasm? Te-au pacalit amicii tai.

    Nu dai peste nas nimanui cu acte din astea "eroice", ii dai peste nas englezului cand mergi la oxford si termini cu un calificativ mai mare decat al copiilor lui, ii dai peste nas daca perseverezi in a obtine ce iti doresti, daca eşti om; dai peste nas oricui daca stii sa te faci remarcat intr-um mod legal.

  • Recently Browsing   0 members

    • No registered users viewing this page.
×
×
  • Create New...