chaotic eye

Daca te temi ca o sa-ti fie rau, nu faci decat sa-ti maresti sansele de a ti se face rau. Uita-te la acrobati, crezi ca se gandesc vreo clipa ca or sa cada cand merg pe sarma? Nicidecum, accepta riscut si savureaza placerea de a infrunta pericolul. Daca-ti duci viata cu ochii in patru sa nu-ti rupi ceva, o sa te plictisesti de moarte, sa stii... Nu cunosc nimic pe lumea asta mai amuzant ca imprudenta!

Mecanica inimii - Malzieu

Cu siguran?? nu e cartea cea mai potrivit? penru iubitorii lui Huxley, Orwell sau Desmond Morris iar cine a spus c? "Mecanica inimii" sau "The boy with the Cuckoo-Clock heart" a lui Malzieu e un fel de "Micul prin?" în varianta 3d - modern? ?i accesibil? inimilor gr?bite de un secol u?or gr?bit ?i el - e un fel de speran?? vie a modernismului (not!).

L?sând m?gulelile deoparte, s? scriu ceva ?i despre carte. E o carte a oamenilor mari ?i disponibili. De ce vorbesc despre disponibilitate? Pentru c? e cu siguran?? tot ce ai nevoie pentru a duce cartea la final. Un accesoriu necesar. În realitate consider c? tocmai urmeaz? s? aduc în discu?ie un adev?r general: impresiile dar ?i adev?rurile despre noi ?i universul umanit??ii noastre se g?sesc în fiecare fiin?? ra?ional?, se pare totu?i c? uneori avem nevoie de un prin? mic ?i de un Jack firav pentru a trezi adev?rurile somnoroase din noi. Nu ?tiu dac? eu aveam neap?rat? nevoie s? citesc despre b?iatul firav cu inima sus?inut? mecanic de un ceas pentru a m? gândi la emo?ie, sensibilitate ?i dragoste, dar cu siguran?? faptul c? citind cartea asta ?i înmagazinând un alt fel de a spune c? "ploaia e tot timpul ... ud?", nu poate fi decât bine. De?i da, ploaia mai poate fi ?i rece, sau cald?, cu stropi mari ?i puternici sau sub forma unui shower trec?tor. Mecanica inimii spune cu îndr?zneal? ?i originalitate c? ploile sunt ude, dar ?i reci, ?i dulci, ?i cumin?i ?i nebune. Am întâlnit un joc simpatic de cuvinte, încânt?tor chiar, a reu?it s?-mi aduc? zâmbetul în col?urile buzelor, dincolo de asta are ?i o simplitate deosebit?. Simplitatea e deosebit? prin defini?ie, în cazul de fa?? te ?ine treaz pân? târziu ?i nu te las? s? închizi cartea pân? nu ai finalizat capitolul.

Malzieu realizeaz? ceva îndr?zne? cu cartea asta, o abordare neobi?nuit? a no?iunii de dragoste ?i credin??. Spunând credin?? m? refer la înc?p??ânarea tân?rului Jack de a crede o perioad? semnificativ? a vie?ii lui în ceva atât de neînchipuit. Cartea e plin? de semnifica?ii ?i pân? în final orice regret a timpului aparent pierdut va disp?rea. Recomand.

Can you put a price on your dreams?

De ce ajung oamenii sa fie singuri?

Pentru ca vor mai mult decat merita.

problema cu 'diacritica' se rezolva acum sau peste un an .. doi?

Recomand cu încredere Diacritica. Nelini?ti ortografice,traductologice, neortografice, diacritice? Î?i vor g?si "rezolvarea" acolo.

?i s? nu fiu offtopic (aparent),pe mine m? g?si?i uneori scriind ?i aici.

Dumnezeu e surd

?i când trebuie s?-i spun ceva

Îi scriu pe-o foaie de hârtie.

A?a se procedeaz?

Cu to?i surzii.

Dar mie nu-mi în?elege scrisul

?i când îl v?d cum se scarpin?-n aureol?

În fa?a unei conjunc?ii,

M? gândesc c? mult mai u?or ar fi

S? i-o urlu-n ureche.

Asta ?i fac,

Dar Dumnezeu d? din cap

C? nu-n?elege

?i-mi face semne s?-i scriu pe-o hârtie

Tot ce vreau s?-i spun.

Pe mine m? apuc? disperarea,

Ies în strad? ?i opresc trec?torii,

Punându-le-n fa?? hârtia mea,

Scris? cum am putut mai frumos ?i mai cite?

Ca pentru ochii lui Dumnezeu.

Dar oamenii nu sunt surzi,

Ci numai gr?bi?i,

?i dându-mi cu mâna hârtia la o parte,

M? roag? s? le spun totul repede

Prin viu grai.

Atunci m? pomenesc urlând

Ca din fundul unei pr?p?stii,

A?a cum url? Dumnezeu

Când î?i face rug?ciunea.

?i de spaim? c-am asurzit ?i eu

Uit ce-am vrut s? le spun.

Marin Sorescu în Tinere?ea lui Don Quijote

E frumos s? iube?ti, cel mai frumos. Dar cum sc?p?m de blazare? Cum facem s? nu ajungem vreodat? superficiali, înc?lc?tori de promisiuni, tri?ti ?i neîn?ele?i? N-am un r?spuns la întrebarea asta.

Te iubesc-ul îl po?i spune oricum, oricând, oricui. Îl po?i auzi de la oricine, oricând, oricum. Se ?tie.

E amuzant? totu?i istoria "Te iubesc-ului" dintr-o rela?ie. La început nu o spune nici unul...

"Nu-i pot spune înc?, nu vreau s? cread? c? sunt nebun? dup? el, chiar dac? sunt...nu vreau s? ?tie."

"Nu, nu se poate, nu...sunt b?rbat doar, nu pot s?-i spun c? o iubesc, c? doar e lumea plin? de femei, nu-i spun, nu-i spun.."

Dup? o vreme are loc o explozie ?i cei doi î?i spun reciproc, zgomotos ?i obsesiv "te iubesc"..

"Te iubesc, eu te iubesc mai mult, ba eu te iubesc mai mult... eu te iubesc cel mai mult!!!"

Nebunie! Acum fiecare discu?ie începe cu "te iubesc" ?i de încheie cu "te iubesc".... de 500 de ori pe zi.

Dar vremea trece...fire?te c? trece.

Nu-?i mai spun atât de des te iubesc, dar totu?i o fac... o dat?, de dou? ori pe zi.

Apoi...

Ea: "Te iubesc"

...

El: "?i eu.."

...pentru ca în final s? se iubeasc? la modul tacit ?i s? ?i-o spun? doar la aniversarea zilei de na?tere a celuilalt.

Dac? a? înceta s? respir chiar acum

a? putea s?-mi aud gândurile,

?i b?taia neregulat? a inimii

?i sângele aventurându-se în glezna piciorului drept.

A? putea s?-mi ascult ?i con?tiin?a,

am putea lega o prietenie.

A? înceta s? mai fiu singur?,

dac? a? înceta s? respir.

Dar, dup? cum am tot înv??at,

s? fiu singur? mi se potrive?te cel mai bine.

Liquid, dincolo de tonul reticient ?i atitudinea lui dnd trebuie s? în?elegi de la el (noi) c? "sunt om, gre?esc", nu e acoperire pentru situa?ii de genul situa?iei în care te g?se?ti tu. E acoperire când gre?e?ti ?i ?ine de umanitatea ?i limitele ei, tu nu e?ti limitat în situa?ia asta; ?tii c? nu st?pâne?ti bine gramatica, i-urile, timpurile, cratimile, fluturii ?i florile? Faci ceva. Pe moment înve?i trucuri, câteva la num?r. Apoi, în intimitatea spa?iului t?u studiezi gramatica limbii în care vrei s? scrii. Vrei s? scrii? Foarte bine. F? din asta o pasiune. ?i pentru c? e o pasiune aloc?-i timp, nu ore imposibile când ?i Eminescu ar face pantomim? în loc de ..rim?.

S? m? p?strez sincer?, am intrat pe blogul t?u, dar doar pentr flutura? ?i cel?lalt tân?r. Nu te sup?ra pe mine, ?i-a? fi un cititor fidel, fac asta cu mul?i, dar nu pot citi un text care îmi transmite înainte de toate comoditate ?i ignoran??. ?tiu, sunt unul din mul?ii t?i cititori, nu ai nevoie de mine... o spuneam ca fapt divers. Cheers!

Îmi place cum î?i st? p?rul

diminea?a devreme,

când ui?i s? te treze?ti.

Ai un zâmbet pe fa?? în timp ce dormi,

numai al t?u.

?tiai c? tu zâmbe?ti ?i când dormi?

Mu?ti pofticios dintr-un m?r ?i-?i fumezi prima ?igar?

?i-mi spui c?-?i place cum îmi st? p?rul

diminea?a devreme.

Uneori mi-a? dori s? m? fumezi pe mine prima,

s? c?l?toresc prin universul trupului t?u

apoi,

consumat?,

s? m? pierd în nesfâr?it.

ps. e nedrept ce s-a întâmplat cu "gândurile" mele de mai sus de cel de deasupra :blink:

?tiu c aici e haos, dar parc? acum e prea de tot! prostestez 5 minute!

ok, gata!

Zilele astea mi-a fost dor de acas?, un dor bolnav de tot ce înseamn? acas?. E ciudat, nu mi s-a mai întâmplat pân? acum. S-a declan?at acum dou? zile, a avut loc un eveniment în familie pe care nu l-am ratat pân? acum, am sunat în timp ce to?i erau strân?i la mine acas?, a fost emo?ionant ?i trist. M? bucur când mi se întâmpl? s?-mi fie dor de acas?, ?tiu despre mine c? sunt o persoan? nu foarte sensibil?, plâng foarte greu iar atunci am nevoie de intimitate, când sunt nervoas? nu discut, tac ?i nu spun niciodat? ce m? deranjeaz?. ?tiu c? sunt dificil?, e un lucru pe care l-am înv??at odat? cu trecerea anilor, despre mine.

?i spuneam c? mi-e dor de acas?, de mirosul de acas?, de camera mea albastr?, de draperiile cu flori de prim?var?, de zgomotul stropilor de ploaie pe acoperi?, de Molda furi?ându-se în dormitor ?i negociînd aten?ie ?i un biscuite, pa?ii cumin?i ?i lini?ti?i ai mamei, Sis întrebând din nou pe unde-i sunt hainele alea cu x ?i y imprimeu. Apoi: "cine mi le calc? ?i mie?"

Mi-e dor. De gr?din?, de flori, de copaci. Dezastrul ve?nic din garaj ?i ma?ina ve?nic pr?fuit? ?i plin? de resturi de fursecuri. Serile cu remi ?i vin fiert cu scor?i?oar?. Nop?ile de pove?ti cu ... un necunoscut.

Mi-e dor de Bucure?ti. M? plimbam prin ora? ast?zi ?i încercam s? g?sesc un loc comun, o amintire care s? m? duc? m?car un moment acas?. Nu am g?sit. Mi-e dor de Bucure?tiul aglomerat, canicular pe timp de var? ?i noroios ?i ud pe timp de iarn?. Poate e un pic prostu?, dar e firesc. Mi-e dor de plimb?rile lungi ?i f?r? noim? prin parcuri, pe alei ?i printre blocuri, plimb?ri simple prin lume. Toate drumurile duceau pe Schitu M?gureanu, "la studen?i", la Social Club, la Bulandra sau la sala de lectur?; pe timp de curs plictisiotor, în Ci?migiu. Mi-e dor de Adina. Se c?s?tore?te iar eu nu ajung s?-i fiu domni?oar? de onoare a?a cum i-am promis. E nedrept.

Cel mai mult m? tem c? nimic nu va mai fi la fel, dac? m? voi reîntoarce toate vor fi dominate de o nou? ordine.. sau dezordine. Chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri, ceva se mai schimb? ?i acas? va deveni treptat un loc str?in. Asta doare cu adev?rat. C? nu m-am bucurat niciodat? de ajuns de acas?.

Mi-au murit visele, într-o zi de joi.

Nu-mi plac zilele de joi, nici cele de mar?i, miercuri, luni, vineri, sâmb?t? ?i duminic?! Pur ?i simplu nu-mi plac. Nu-mi place s? m? trezesc diminea?a, pur ?i simplu nu-mi place! Nici în ziua aia de joi nu mi-a pl?cut, dar nu am avut de ales - a trebuit s? m? trezesc. Detest s? nu am de ales.

Visele mele erau undeva în col?ul camerei, ca de obicei. Recunosc c? le-am ignorat dintotdeauna, dar a?a sunt eu, mai ignorant? din fire; ele, visele mele, ar fi trebuit s? ?tie asta... în fine! M-am trezit mai obosit? decât am adormit, a?a mi se întâmpl? mie, întotdeauna m? trezesc obosit?... trebuia s? fac ceva, în fiecare zi de joi trebuie s? fac ceva; ?i mar?i ?i miercuri ?i luni ?i vineri ?i sâmb?t? ?i duminic?! Asta trebuie s? fie.. din cauza asta nu-mi plac zilele astea, mereu am ceva de f?cut, de regul? ceva nepl?cut! M-am gr?bit s? plec, am uitat s?-mi salut visele,uneori o mai f?ceam. Am impresia c? salutându-le, ele, visele mele se hr?neau! Nici nu mai ?tiu cât trecuse de când nu le mai salutasem, de când nu le mai hr?nisem. Da, parc? îmi aduc aminte: tare de mult!

Dar nu mi-am luat visele cu mine, în ziua aia blestemat? de joi. Am ie?it izbind cu putere u?a! Când m-am întors ... muriser?! Visele mele au murit. Eu le-am l?sat s? moar?. Z?ceau acolo,în col?ul lor: uitate, pr?fuite...s?rmanele mele vise! Erau plânse, parc? se citea pe fa?a lor schimonosit? acum, câte aveau s?-mi repro?eze! De abia atunci mi-am dat seama c? îmi lipseau...

Visele trebuiesc hr?nite, nu cer ele prea multe, prea pu?ine dintre ele cer cu adev?rat ceva,cu toate astea dac? ar fi suflete, dac? ar putea vorbi, cu siguran?? ar avea mult, foarte multe s? ne repro?eze.Începând cu ignoran?a ?i decizia de a le p?r?si dup? ce le-am dat via??. F?când asta, multe dintre ele mor. Cei mai mul?i dintre noi nici nu ?tim când ne-au murit, nu ?tim câte ne mai tr?iesc. E p?cat. Demonii, visele, dorin?ele, nebuniile, toate fac parte din noi, f?r? s? ?tim prezen?a lor ne anim?, ne d? curaj iar uneori ne izbesc puternic de p?mântul realit??ii. Visele sunt bune, ar trebui s? le zâmbim mai des.

.

Nu-mi place s? împart, nu-mi place s? m? împart. ?sta e adev?rul, un adev?r despre mine.

Ador s? d?ruiesc, ador s? împart, dar s? împart când simt eu, nu când mi se cere. Am obsesia asta, detest s? mi se cear?. Consider c? sunt o persoan? ra?ional?, sunt altruist?, m? simt minunat s? ofer cadouri, cu mult mai minunat decât s? primesc, detest în schimb s? mi se cear?.

Am avut o perioad? a vie?ii când nu puteam spune nu, nu ?tiam s? refuz; am devenit astfel o victim? sigur? a celor din jur, persoana la care po?i apela oricând fiind convins c? nu vei fi refuzat. De mult ori m-am sim?it ca un nimeni, ?tiam c? nu vreau, doream s? spun nu ?i îmi ie?ea pe gur? tot da, apoi m-a? fi dat cu capul de to?i pere?ii posibili. Dac? prostia ar fi avut vreodat? o limit? de sus, eu a? fi fost reprezentata principal?.

Nu-mi place s? mi se cear?, consider c? sunt suficient de atent? cu cei care merit? ?i c?rora le sunt datoare cu aceast? aten?ie, nu m? laud cu nimic deosebit, dac? a? fi fost micul samaritean a? fi men?ionat-o de mult, dar nu sunt. Sunt un om normal, cu asta m? laud.

Îmi place s? m? d?ruiesc, nu s? fiu obligat? s? o fac, nu s? fiu strâns? cu u?a sau împins? cu piciorul.

Atât.

În facultate, ca metodologie, cel mai mult am savurat experimentele, o reală plăcere să fii în ipostaza experimentatorului şi să-ţi observi “victimele”, felul cum variabilele independente acţionează asupra celor dependente, cum involuntar, cei din jur devin subiectele proiectului tău. Unul dintre experimentele realizate în facultate a gravitat în jurul ideei că în condiţiile de incertitudine oamenii iau în calcul orice indiciu care i-ar putea lumina, adică scădea gradul incertidudinii. La un anumit nivel e clar că asta simţim nevoia să facem, întrebarea este dacă e cel mai bun lucru şi dacă te poţi încrede în orice; un “orice” oarecare te poate băga mai mult în ceaţă, aparent îţi oferă ce ai nevoie pe moment: un indiciu, aparent ...

Astăzi am zâmbit frumos, am trăit o experienţă cu şi despre sugestie, indicii şi incertitudine. Mă plimbam de două ore cu Jane, una din amicile mele, am hotărât să mai luăm la picior un ultim parc şi apoi să mergem acasă, a fost o vreme plăcută, nici prea cald dar nici rece. La ieşirea din parc am observat un afiş despre un motănel pierdut de stăpân.. “Ce păcat, mă gândeam..”

Chiar astăzi l-am pierdut şi noi pe Tin Tin, terierul nebun al familiei. Pierdut a 5-a oară în sezonul ăsta, l-am căutat prin pădurea din Silverstone cam 5 ore, apoi am renunţat. Ne-am împăcat cu ideea că fie îl loveşte vreo maşină, fie este găsit de cineva şi vom fi sunaţi şi amendaţi din nou.. În final, adică tot azi pe la 5 pm, am fost amendaţi.

Şi spuneam de motănel, pe numele mic Theo, afişul avea şi o fotografie de-a lui; am citit şi am mers mai departe. După fix 3 minunte, cine credeţi că se miorlăie pe lângă noi, din tufişuri? Exact, Theo! Pardon, un mâţ. Iau mâţul în braţe (prietenos tare, exact ca în afiş), miorlăit şi alintat. “Wow, mă gândesc, o fi mâţul pierdut?” Până acum nu am văzut mâţe pe stradă, şi sunt o persoană care se plimbă mult. “Ok, hai înapoi la afiş să ne uităm mai bine la fotografie!” Ajungem acolo, încep să număr dungile mâţei, dungile lui Theo, parcă - parcă îmi ieşea la număr. Şi pata de pe bărbie era acolo. “Clar, e Theo! îmi zic” O sun încântată pe stăpână, mâţa din braţele mele nu mă mai iubea ca la început, ştiţi şi voi cum e, dragostea dintâi se “tratează” cu exces de pipăit şi credeţi-mă, am cam pipăit săraca mâţă încercând să văd cum stă treaba cu dungile. Nu mai menţionez şi faptul că nu ştiam dacă e fată sau băiat, am considerat în final că scenariul va fi unul fericit dacă e băiat, şi am stabilit că e băiat . Vine tipa, de emoţia regăsirii ratează strada de vreo 3 ori (mâţa îşi ura viaţa) dar ajunge. Cum vă aşteptaţi, mâţa din braţele mele nu era Theo; îmi cer scuze pentru tot, ea apreciază şi pleacă dezamăgită.

Cam aşa stau lucrurile cu indiciile, cu sugestiile.. Uneori se întămplă să rămânem dezamăgiţi, fără mâţe şi cu zâmbete frumoase pe faţă.

Dar aşa e viaţa ..

Timpul este o iluzie care ne facem să gâfâim (Yann Martel), adică un altfel de a spune că timpul nu trece, ci noi trecem prin el.

De când mă ştiu mi-am tot reînnoit contractele şi alianţele cu timpul, aş putea spune că suntem prieteni, dar e o iluzie, timpul nu e prietenul nimănui, e o putere superioară şi amăgitoare.

Totuşi avem nevoie de timp tocmai de asta îl acceptăm tacit, fără să menţionăm că acceptarea lui ar fi un compromis. Cine poate lupta împotriva timpului? Îi suntem prizonieri, aşa că decât duşmani mai bine prieteni...

Prin urmare am nevoie de timp...

"Am nevoie de timp ca să finalizez planul ăsta, am nevoie de timp pentru a-ţi da un răspuns, am nevoie de timp pentru a trece peste acest eşec, am nevoie de timp să mă schimb, am nevoie de timp..." Sună cunoscut?

Dacă e sau nu pretextul oamenilor slabi şi nehotărâţi, nu pot spune. Ar însemna să recunosc public că sunt slabă şi nehotărâtă, lucru adevărat până la urmă....

Dar de ce să nu spunem că e caracteristica oamenilor analitici? Sună mai "cu cap", nu?

Trecerea mea prin timp mi-a tot soluţionat problemele, sau dacă nu soluţionat atunci m-a ajutat să le dau uitării, să le găsesc un loc lipsit de importanţă şi să merg mai departe.

Pe cât de insidios e timpul ăsta cu noi, pe atât ne ajută să supravieţuim, e uneori un scut, alteori un refugiu. Pentru mine a fost mereu ca o marmură rece unde să mă pot întinde distrusă şi descoperită, unde-mi pot sprjini tâmplele obosite.

Ca un nou început...

Am nevoie din nou, de timp...

probabil că aşa:

Daca, omorandu-l pe ala, ai provocat si un mai mare dezastru, ca sa zic asa ?

subscriu la redemption, în ideea că ne pierdem timpul cu situaţii ipotetice.

^ tu vezi totul în alb-negru, doar din perspectiva legilor scrise, asta nu înseamnă că nu e nimic dincolo de ele, eu cred că de fapt dincolo de ele e esenţialul ;)

dar sunt de acord cu ultima ta frază ...

ps. ador metamorfozele lui logs :)

Turnurile gemene s-au prăbuşit NU din cauza incendiilor provocate de avioane.

datorită?

cine stabileşte moralitatea crimei?

dar cine stabileşte conceptul de moralitate în general? societatea? individul?

cum au mai spus şi alţii, cele două exemple sunt total diferite, în primul caz eşti constrâns de situaţie să iei o decizie, nu ştii nimic despre cele 6 posibile victime ale tale, toţi au acelaşi statut; cred că oricine ar alege să ucidă doar unul şi să-i salveze pe cei 5. Dar dacă ai şti că pe banda 2 este un copil? Sau este un prieten, un membru al familiei. Cine stabileşte atunci moralitatea crimei?

Exemplul doi e total deplasat, cine se gândeşte măcar un moment la el ca la o soluţie, are clar o problemă. Nu suntem criminali, nu avem drepturi asupra celorlalţi. Noi simţim compasiunea în general, nu în special, cine crede că are compasiune "în special" nu are compasiune, altceva îi tronează în creieraş. Nu salvezi 5 oameni din dragoste pentru umanitate alegând să ucizi un altul care nu are nici o legătură cu tine sau cu ceilalţi. "Bombing for peace is like fucking for virginity", remember?

Sarcina medicilor este aceea de a încerca să facă tot posibilul pentru fiecare pacient în parte, dacă un pacient este responsabil de viaţa altuia (gemeni siamezi, sau în cazul victimelor unui accident când deplasarea unuia pune în pericol viaţa altora) atunci lupta se va duce tot în egală măsură, doar cel cu şanse mai mari de supravieţuire are întâietate. Cine stabileşte "moralitatea" în cazul ăsta? Ştiinţa, prin reprezentanţii ei.

blk, inacţiunea devine o crimă când tu eşti responsabil (voit sau nu) de cineva sau de ceva, şi astfel de lucruri se întâmplă la tot pasul, fie că e vorba de o responsabilitate de care eşti conştient (la lucru, în familie) fie că e vorba de o responsabilitate pe care ţi-o pune în cârcă societatea. Dacă eşti "taxat" moral de societate înseamnă că în ochii lor eşti responsabil.

Dar pedeapsa capitală? Cum o introducem în discuţie?

Toţi avem nevoie de un "acasă" chiar dacă acest acasă poate fi de fiecare dată alt loc, în fiecare zi alt undeva.

Identificarea omului cu un loc numai al lui ar putea fi numită o lege a firii, fără exagerare.

Acasă e locul unde ai întotdeauna un colţ unde să-ţi arunci cămaşa sau pantofii, un loc cu o culoare aparte, cu un miros cunoscut, un spaţiu unde fiecare lucru e la locul lui, unde ai putea merge cu ochii închişi fără să simţi că-i ai închişi.

Acasă înseamnă stabilitate, iubesc stabilitatea.

Nu-mi plac schimbările, dar asta nu mă scuteşte de ele. Uneori mi-aş dori să fiu altfel, dar nu pot schimba ceea ce sunt, aşa că învăţ să trăiesc cu mine, e greu dar nu imposibil. Nu sunt mereu imposibilă.

Şi mi-aş mai dori ceva, că tot scriu astăzi doar pentru mine ... Îmi doresc să uit unele lucruri, să uit câte ceva, nu-i mult, nici puţin, e ceva.

Ştirea e cam de miercuri, azi am dat peste ea, trebuie citită.

"O familie britanică din Tottenham a descoperit la întoarcerea din vacanţă ca a rămas fără locuinţă, aceasta fiind ocupată ilegal de un grup de imigranţi români care s-au instalat ca adevăraţii proprietari. Nu este prima oară când se întâmplă aşa ceva, în luna martie un bărbat din Northampton găsind un grup de români în casa sa.

Ahmed Abu-Taher (68 de ani). soţia sa şi cei patru copii ai lor, s-au întors acasă după o vacanţă şi au văzut că încuietorile erau schimbate. Proprietarul a intrat în casă pe fereastră şi i-a luat la întrebări pe români, însă aceştia nu s-au lăsat intimidaţi. Bărbatul a sunat la poliţie, însă i s-a spus că nu se poate interveni, deoarece este vorba despre un caz civil.

În final, bărbatul le-a scos lucrurile românilor dintr-un dormitor şi s-a baricadat acolo împreună cu familia sa. Potrivit Mediafax, românii au avut restul casei la dispoziţie, gătind, făcând plajă în grădină şi organizând o petrecere. Când grupul de intruşi i-a cerut 3.000 de lire sterline ca să plece, Ahmed Abu-Taher a contactat publicaţia Daily Express, iar abia după intervenţia acesteia a preluat cazul şi poliţia britanică. Românii au fost ameninţati cu arestul pentru pătrundere prin efracţie, în cazul în care nu părăsesc locuinţa.

Englezul a povestit că în perioada în care a fost închis în dormitor, români au continuat să fumeze, să bea şi să-şi invite prietenii. "S-au purtat ca nişte huligani", a declarat acesta, adăugând că a fost "furios pe poliţie", deoarece era evident că uşile au fost forţate şi că familia deţine documentele de proprietate. Ahmed Abu-Taher a declarat că românii i-au spus că pentru obţinerea unui ordin de evacuare este nevoie de şase luni.

..."

Sursa

Cu toate astea-i hackerim pe englezi şi ne ofensăm; să vedeţi în câteva luni în ce fel vor baricada conservatorii Marea Britanie, românii vor fi trimişi acasă unul câte unul. ;)

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.

Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,

E urât şi poate nici nu e adevărat,

Dar lasă-mă atunci când plouă,

Numai atunci când plouă,

Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt

Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu

Eşti departe plecat şi eu te aştept,

Şi tu ştii că te-aştept,

Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept

Şi totuşi aştept.

E-n aer miros de dragoste viu,

Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,

Şi eu te aştept.

Doar tu ştii -

Iubesc ploile,

Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei?

Ana Blandiana - Descântec de ploaie

Trecând peste argumentele de genul "se sinucid de proşti ce sunt", ar trebui să privim fenomenul sinuciderii din alte perspective.

Mă întreb uneori de ce nu se realizează un alt studiu despre sinucidere, aşa cum Durkheim a realizat în anul 1897. Lucrarea lui Durkheim (din perspectiva sociologiei) reprezintă cea mai relevantă abordare a fenomenului sinuciderii, este o lucrare studiată încă în facultăţi chiar dacă pentru cei mai mulţi (mă număr printre ei) înseamnă să dai răspunsuri vechi la întrebări noi.

Înainte de a demonstra că sinuciderea este un fenomen social apărut în societăţi în situaţii de schimbare socială (anomie), Durkheim analizează factorii extra-sociali pe care-i elimină treptat din "competiţia" pentru factorul no 1 al siniciderii.

Recomand lucrarea lui Durkheim celor care doresc să afle ce anume determina sinuciderea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales celor care ştiu că ştiinţa ne ajută să privim dincolo de lungul nasului.