20 de ani de la „Revoluţia uitată“

[Logrono]

Trec pe lângă noi neştiuţi, nişte anonimi în furnicarul străzii. Chipurile şi numele lor nu spun nimic, aproape nimănui. Sunt cei care, cu doi ani înainte de revoluţie, la Braşov, au avut curajul să strige „Jos Ceauşescu!“, „Jos comunismul!“. Un curaj incredibil, într-o ţară strivită 40 de ani de teroarea roşie.

„Jos comunismul!”

Totul a început în noaptea de 14/15 noiembrie la Secţia 440 a uzinei „Steagul Roşu“, când muncitorii de la schimbul III află că lefurile, şi aşa întârziate cu o săptămână, le fuseseră înjumătăţite. Încearcă să ceară explicaţii şefilor, dar primesc doar înjurături şi ameninţări, fapt care încinge şi mai tare spiritele.

Li se alătură cei din celelalte secţii şi dimineaţă aproape 2000 de oameni se încolonează. Cu strigăte de „Hoţii! Hoţii!”, pornesc spre clădirea administraţiei, unde întâlnesc alţi peste o mie de colegi, veniţi la schimbul I.

După un sfert de oră de aşteptare, muncitorii intră în clădire şi constată că e pustie. Nici picior de director. „Hai la Judeţeana de partid!”, strigă unul dintre ei. Îndemnul iscă imediat controverse, cei mai mulţi se tem, bat în retragere şi se întorc în secţii.

Rămân totuşi vreo 400 de îndârjiţi, care ies pe poarta uzinei şi pornesc pe Calea Bucureşti spre centrul oraşului, scandând într-una: „Hoţii! Hoţii!”, „Veniţi cu noi!”, „Vrem mâncare la copii!”,”Nu staţi în balcoane, că muriţi de foame!”, „Vrem lumină şi căldură!”.

La Spitalul Judeţean, coloana, care numără deja peste 3000 de oameni, se opreşte brusc când cineva dă tonul la „Deşteaptă-te, române!” şi, instantaneu, cântecul interzis izbucneşte năvalnic, din mii de piepturi.

Apoi, o voce prinde să strige „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!” şi, după o clipă de uluială, coloana se tălăzuieşte mai departe, în vuietul sacadat al scandărilor! Aproape de ora amiezei, sediul Judeţenei PCR e înconjurat de peste 15000 de protestatari, care nu mai contenesc: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”

Livizi de spaimă, şefii şi activiştii care n-au apucat să fugă dau ordin să se baricadeze intrările şi se pitesc pe unde pot, dar sunt scoşi în şuturi de prin ascunzători de mulţimea furioasă care năvăleşte în clădire. Dezlănţuiţi, oamenii fac zob şi aruncă pe ferestre tot ce întâlnesc în cale, mobilier, tablouri, televizoare, radiouri, telefoane, maşini de scris şi teancuri de dosare.

Unul dintre protestatari se urcă pe turla clădirii, desprinde tabloul lui Ceauşescu şi steagul PCR şi le aruncă în stradă, unde oamenii se reped imediat să le calce în picioare, iar apoi le dau foc. Alţii pătrund în cantina partidului, de unde ies cu braţele pline de tot felul de bunătăţi cărora le uitaseră gustul de ani de zile – caşcaval, şuncă de Praga, salam de Sibiu, portocale, lămâi, banane, Pepsi – pe care le împart imediat celor din jur. Puţini apucă însă să le ducă acasă, la copii: pe neaşteptate, în vuiet de sirene, mulţimea e înconjurată de zeci de maşini blindate şi sute de scutieri şi miliţieni cu câini dresaţi, care atacă fără milă.

Represiunea

După câteva minute, protestatarii sunt puşi pe fugă, iar aproape 20 dintre ei sunt arestaţi pe loc, vârâţi în dube şi duşi la miliţie, unde încep interogatoriile. În trei zile, îi urmează alţi vreo 300 de oameni, denunţaţi de şefii din uzină, sau identificaţi după fotografiile făcute de miliţieni şi securişti în timpul revoltei.

Aproape toţi sunt duşi apoi la Bucureşti, unde, timp de două săptămâni, fac cunoştinţă cu toate metodele de tortură din arsenalul Securităţii. În paralel, în uzină se ţin lanţ şedinţele de partid, la care activiştii cer pedeapsa cu moartea pentru cei arestaţi! În final, Ceauşescu decide să fie trimişi în judecată, pentru huliganism, doar 61 de „stegari”, cărora le stabileşte personal şi pedepsele: între 6 luni şi trei ani de închisoare, cu executarea la locul de muncă, în întreprinderile din toată ţara în care sunt deportaţi chiar a doua zi.

Fără nici o judecată, alte 27 de persone sunt obligate de Securitate la arest la domiciliu, sub supraveghere strictă, iar ceilalţi sunt puşi în cele din urmă în libertate, scăpând doar cu sancţiuni disciplinare şi financiare la locurile de muncă.

Mărturii

Imediat după revoluţia din decembrie ’89, deportaţii s-au întors la Braşov, unde au fost reangajaţi pe vechile posturi şi au înfiinţat apoi Asociaţia „15 Noiembrie”. Unul singur n-a mai apucat să revină - Vasile Vieru, care s-a stins din viaţă la nici un an de la revoltă, în septembrie 1988, la doar 37 de ani.

Soţia lui, Angelica, îşi aminteşte: „Medicii de la Fundeni, unde a fost dus după ce fusese internat la spitalele din Bârlad şi Iaşi, au spus că avea ciroză hepatică, dar nici pomeneală; până la arestare fusese sănătos tun.

La câteva luni după anchetă începuse să-i cadă părul şi dinţii, slăbise îngrozitor, şi se plângea şi că nu mai aude bine. Apoi a început să se umfle şi să aibă mâncărimi peste tot, avea permanent ameţeli şi dureri mari în tot corpul.

Astea nu cred că sunt simptome de ciroză, dar nimeni nu ştie din ce cauză a murit cu adevărat, pentru că nu s-a făcut nici o autopsie!” Rând pe rând au decedat apoi încă 8 dintre cei 61 de condamnaţi, toţi din cauza unor boli la fel de suspecte - Cornel Vulpe, Duduc Gheorghe, Petrică Dascălu, Costică Sbârn, Nicolae Bordei, Ion Năstase, Dumitru Robotă şi Dumitru Broască – precum şi trei dintre cei obligaţi la arest la domiciliu, Roza Sommerauer, Teodor Damian şi Viorel Dumitru.

Moartea lui Dumitru Broască seamănă izbitor cu cea a lui Vasile Vieru. „În timpul anchetei, la Bucureşti, a fost ţinut numai în bătăi. Când a venit acasă avea tălpile umflate şi negre de la lovituri, abia se putea încălţa. Şi spatele îi era vânăt, luni de zile n-a putut dormi decât pe burtă. Noaptea se zvârcolea tot timpul, sărea din somn şi începea să urle de durere. După o vreme a început să-i cadă părul, apoi dinţii, nu mai putea mânca, slăbise cumplit şi s-a topit ca o lumânare. Îl terminaseră şi psihic”, îşi aminteşte Gica, soţia lui.

Când s-a stins, în 1994, Cornel Vulpe abia împlinise 25 de ani. „Era mândru că în dimineaţa aia smulsese două steaguri tricolore de la poarta uzinei şi pornise cu ele în fruntea coloanei, împreună cu Dănuţ Iacob. În timpul anchetei de la Bucureşti a fost bătut în fiecare zi, timp de două săptămâni. Povestea că îl luau la interogatoriu, îl înfăşurau în cearceafuri şi îl loveau până îşi pierdea cunoştinţa. Din cauza torturilor i s-a declanşat un diabet care a evoluat galopant în cei doi ani de deportare, iar apoi a făcut şi un TBC uscat”, rememorează fratele său, Aureliu Bejinariu.

La două zile după Gheorghe Duduc, cel care aruncase tabloul lui Ceauşescu de pe clădirea Judeţenei PCR, a fost arestat şi fiul său Radu. „După ce l-au luat pe tata, ne-am trezit peste noi cu miliţienii, ne-au forţat să dăm ore în şir declaraţii, pe mine şi pe mama, iar apoi ne-au pus sechestru pe tot ce aveam în casă, ziceau că trebuie să plătim un milion de lei pentru pagubele produse. Iar când l-au arestat şi pe Radu, mama a vrut să se arunce de la balcon, a făcut o depresie psihică din care nu şi-a revenit nici azi”, povesteşte şi Ancuţa Duduc.

„Aprecieri”

După 20 de ani, despre revolta anticomunistă de la Braşov se mai vorbeşte doar o dată pe an, când membrii Asociaţiei „15 Noiembrie” sunt nevoiţi să umble cu rugăminţile pe la autorităţi, pentru fondurile necesare comemorării evenimentului.

Din 1990 până azi, nici un şef al statului n-a catadicsit să le fie alături când mai trec pe răboj încă un an de suferinţe ignorate. Tot de atunci încearcă zadarnic să obţină scoaterea de la „secret de stat” a dosarelor de anchetă, pentru ca torţionarii să poată fi aduşi în faţa justiţiei.

Din manualele de istorie curajul lor fie lipseşte cu desăvârşire, fie este expediat în câteva rânduri, la fel ca şi în documente oficiale gen „Raportul Tismăneanu”, drept „o manifestaţie de protest a muncitorilor de la uzinele Steagul Roşu, care au ieşit în stradă nemulţumiţi că nu li se plătiseră salariile”.

În vreme ce pseudo-revoluţionari din decembrie ’89 şi-au tras „Legea recunoştinţei”, cu privilegii peste privilegii, cei care au strigat în stradă „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!” când nimeni nu cuteza să-şi ridice privirile din pământ trebuie să se mulţumească doar cu mândria de foşti deţinuţi politici, şi aceea recunoscută cu greu. Şi din când în când, la câte un soroc electoral, cu o diplomă sau o medalie „de merit” şi o „primă” de câteva sute de lei în chip de „apreciere şi omagiu”

Sursa

[Arwen_elf]

"Când nimeni nu îndrăznea să ridice privirile din pământ, 15.000 de braşoveni i-au zgâlţâit scaunul lui Ceauşescu"?Jos Ceauşescu!”, ?Jos comunismul!"

După 20 de ani, despre revolta anticomunistă de la Braşov se mai vorbeşte doar o dată pe an, când membrii Asociaţiei ?15 Noiembrie” sunt nevoiţi să umble cu rugăminţile pe la autorităţi, pentru fondurile necesare comemorării evenimentului.

Mare pacat de oamenii care s-au jertfit , de cei pentru care cuvantul libertate chiar insemna ceva ....

[Notorious DOC]

Odihneascase in pace cei care s-au jerfit :( !

[Guest relife]

Odihneascase in pace cei care s-au jerfit :( !

datorita lor, noi acum avem libertate

[Stargate]

trist

si cati or mai fi in situatii asemanatoare? :(

[Guest spanky]

RIP cei ce s'au sacrificat , oricum tot comunisti / prosti avem la putere

[Dropkillerz]

Pacat de cei care si-au dat viata,dar ma tem ca a fost in zadar.