Strofe favorite .

[Nagasaky]

Banuiesc (mnoah asa sper ca e) ca toata lumea a citit poezii . Unele mai frumoase , altele mai plictisitoare . Si banuiesc ca fiecare are macar un verrs favorit dintr-o poezie . Nu conteaza daca e in engleza sau romana (acum nici sa fie in germana , franceza ca...) . Ma gandeam sa isi posteze aici fiecare poeziile , strofele si/sau versurile pereferate . NU e unu din acele jocuri gen marmota sau ce so mai facut pe aici . Doar un simplu topic .

P.S: Sa spuneti si de cine e scrisa si titlul :D . In cazul in care nu va amintiti specificati . Si fara certuri si comentarii gen "Ce porcarie de strofa a pus x sau y" . Puteti lasa comentarii dar incercati sa fie cat de cat...

[beetle23]

Poezii preferate am multe, multe :) Una de suflet e :

Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,

şi iată, m-am trezit

că lucrurile sunt atât de aproape de mine,

încât abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,

de trezire, de visare,

şi iată-mă fără să dorm,

aievia văd zeii de fildeş,

îi iau în mână şi

îi înşurubez râzând, în lună,

ca pe nişte mânere sculptate,

cum trebuie că erau pe vremuri,

împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera

cea minunată e argintie.

Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

E un dans iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.

Şi eu, cu pânzele sufletului

umflate de dor,

te caut pretutindeni, şi lucrurile vin

tot mai aproape,

şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Nichita Stanescu, Vârsta de aur a dragostei

[mat3y]

O, RAMAI

Mihai Eminescu

"O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu stiu sa le-ascult;

In al umbrei întuneric

Te asaman unui print,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,

Prin miscarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taina

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

In a apei stralucire

Intinzând piciorul gol

Si privind în luna plina

La vapaia de pe lacuri,

Anii tai se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin padurea,

Bolti asupra-mi clatinând;

Suieram l-a ei chemare

S-am iesit în câmp râzând.

Astazi chiar de m-as întoarce

A-ntelege n-o mai pot...

Unde esti, copilarie,

Cu padurea ta cu tot?

(1879, 1 februarie)

[Qui-Gon Jinn]

Fan inrait Paunescu (poetul, nu omul)

Prima poezie (nu sunt chiar sigur daca e poezie o_O ) pe care am citit-o din ce a scris el a fost "Imi pasa" care prin simplitatea cu care transmitea emotii m-a facut sa vreau sa citesc mai mult :D si asa am ajuns la unele favorite cum ar fi "Iertarile", "Eu sunt eu" si "Spune-mi ceva"

Eu is mai cu mot de felul meu si nu dau versuri, dau direct poezia

[Nagasaky]

Imi place poezia lui Mat3y si "Eu sunt eu" a lui Paunescu e chiar frumoasa .

[Legacy]

Umbra lui Mircea la Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară,

De pe muche de pe stâncă, chipuri negre se cobor;

Muşchiul zidului se mişcă... printre iarbă se strecoară

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii: un mormânt se dezveleşte,

O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...

Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...

Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc.

Ascultaţi!... marea fantomă face semn... dă o poruncă...

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,

Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,

Şi puternici legioane pe-a ta margine-ai privit,

Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute,

Cine oar? poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura 1,

Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,

Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura 2,

Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.

Acest sunet, acest nume valurile îl primesc,

Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,

Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune

De la fiii României care tu o ai cinstit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;

Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:

Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;

Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,

Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:

Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:

Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,

De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,

Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,

Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie

A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;

Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,

Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,

Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:

Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite.

În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte.

Şi ai lui sângeraţi dafini 3 naţiile îi plătesc;

E a cerului urgie, este foc care topeşte

Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,

La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;

Peste unde şi-n tărie întunericul domneşte;

Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt.

Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte

Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc;

Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate,

Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Grigore Alexandrescu

imi place toata...si am recitito aku cu mare drag...singura poezie care imi place

[gBr]

Catelus cu paru' cret,

Fura rata din cotet

Si se jura ca n-o fura

Si l-am prins cu rata-n gura

[Edelweiss]

am luat in mana un volum de nichita stanescu, sa aleg o poezie. imi plac majoritatea, prin sentimentul suav si totodata dur pe care-l transmit. l-am deschis, avea dedicatie, uitasem - de la cineva care acum un an, exact acum un an, era cea mai importanta persoana din viata mea: "Cu drag...". intamplator, azi e ziua lui. acum un an, la ora asta, ciocneam un pahar de vin si-mi zicea ca ma iubeste. asa ca am ales o poezie.

Ah, cat de fericiti am fost noi doi,

ba nu, noi niciodata n-am fost fericiti,

dar vino tu, danseaza-mi peste maini,

danseaza-mi peste palmile pe care ti le tin intinse!

Cal potcovit, sa-mi rupi falangele...

imi rupi falangele

cal potcovit

Dar cine alta se azvarle-n sus

ca jetul cel de apa al fantanii?

Si ruginesti, o, ruginesti...

Tu ai putea sa frangi din zbor chiar vulturul...

si nu te saturi, nu te saturi,

ti-e gura rosie de pene

de-nsangerate pene.

Tu nu te saturi, nu!

Mai bine dormi pe umarul meu drept

copil suav si obosit.

Ah, dintii tai de sobolan flamand

rupand clavicula acestei ore...

Du-te, stinge-te, sterge-te!

Sau mai bine vino, lasa-ma

sa-ti ling eu lacrima...

Otrava lacrimii abjecta, mincinoasa

atat de sincera...

Ah, cat de fericiti am fost noi doi...

ba nu, noi niciodata n-am fost fericiti.

(Otrava lacrimii - N. Stanescu)

[.TripDeTrip]

Same like mat3y ^^

[Raul]

Same like mat3y ^^

numai spama si gasesteti niste strofe

@ontopic

Legenda Ciocarliei

Vasile Alecsandri

De când erau ca iarba anticii codri deşi

Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi,

Şi văile profunde, şi latele vâlcele

Ca pe o apă lină uşoare vălurele;

De când în lume lupii erau păstori de oi

Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;

De când purta-n cosite Ileana Cosânzeană

O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,

N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă

Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,

Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,

Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,

Cu ultima lor rază aşa minune vie.

Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,

Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;

Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,

Al inimilor farmec, a ochilor mirare.

Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte

Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,

Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,

Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară.

Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare

Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,

Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie

Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,

Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare

Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.

Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,

Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,

Prin care tainic saltă luciri de forme albe,

Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,

Precum acele slabe văpăi tremurătoare

Prin frunze răspândite de luna gânditoare.

Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază,

Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,

Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,

Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.

Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,

Din soarele-răsare şi pân' la soare-apune

Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,

Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.

Şi-i zice: "Însuşi cerul spre tine se înclină...

Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!"

II

Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,

Că Lia fură ochii, şi minoe le fură;

Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate

Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,

Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit,

Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.

În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,

De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări

Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi,

Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.

Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,

Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri,

Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş,

Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;

Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire

Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire.

Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată,

Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,

Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare!

Şi, tot privind lumina din fata-i arzătoare,

Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.

Ei plâng!... de ce plâng însă luceferii duioşi?

De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,

De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?

Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte,

N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte,

Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,

Nici cerul, nici pământul!... dar umbra să o ştie

Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte,

Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte

Şi zice: "Tu, al lumii monare strălucitor!

O! splendidă comoară de viaţă şi amor!

Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!

Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!

Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,

Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,

Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare,

Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,

Căci te urăsc atunce... cu dragoste şi dor,

Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!"

Ea zice şi se simte de raze inundată.

Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:

"Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul

De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvântul,

Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!

El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are

Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul,

Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.

Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar

De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!

El dă junie lumii, iubire, fericire,

La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,

Dar raza-i ce învie e rază şi de foc

Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,

Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează,

Şi umbra o înghite când soarele-i amiază".

"Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.

Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria

De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna

Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,

M-oi duce mult departe c-un repede avânt,

Departe, unde cerul se lasă pe pământ,

Pe unde munţii falnici apar ca nourele,

Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.

M-oi duce, duce, duce, pân' mi-oi găsi ursitul

Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,

Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,

Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!"

"Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!

Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine."

III

În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte

Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,

Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă

Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,

Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,

Ce zice că pământul nu e destul de larg,

Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul,

Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul.

El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună

Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;

Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea

Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!

Se duce calul Graur spre codrii de stejari

În care greu se luptă balaurii cei mari

Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;

Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume

Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,

Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.

El trece prin poiene cu tufe aurite

În care se alungă şopârle smălţuite

Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,

Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.

Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,

Lovind încet de umbră aripa lui uşoară,

Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,

Se mişcă-n vălurele precum o apă verde.

El trece peste râuri ce curg necontenit

Ca zilele senine a celui fericit.

Şi apa-ndeamnă faţa pe maluri să se culce,

In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.

Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă,

Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,

Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei

Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.

Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,

Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,

Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,

Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.

Dar după multă trudă şi mult amar de cale,

Odată cu amurgul ajunge într-o vale,

O vale înverzită ce se uneşte-n zare

Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.

Acolo calul Graur îşi încetează zborul,

Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,

Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal

Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,

Privind cu dor la raiul din fundul depărtat

Pe care se ridică al soarelui palat.

"Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?"

O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.

"Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,

Zăreşti în depărtare cea insulă ferice

Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?

Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,

Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,

Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri?

Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu,

Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu!

Dar cum să fac, vai mie!... ah! calul meu nu poate

Să calce şi pământul, şi mările să-noate!"

"Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume

O poate al meu frate, născut pe-a mării spume."

Cum zice, cum nechează...

Din marea cea profundă

O volvură se-naltă şi iese-un cal în undă,

Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită,

Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.

Zărindu-1, Lia vesel de cale se găteşte,

Dar când e ca să plece şi când se despărteşte

De Graur, ea-1 sărută, pe coadă-1 mai dezmiardă

Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă.

Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare

Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare.

Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,

Şi Graur se afundă în zarea nourată.

IV

Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină

Cântând o melodie simfonică, marină,

Ajunge Lia grabnic la insula dorită,

A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.

Copila-n haine mândre de fiu împărătesc

S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,

Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,

O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.

Ea intră în palatul acel de feerie

Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,

Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni

Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,

Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă,

Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!

De când nu era încă pământul care este,

De când tot ce e-n lume era numai poveste

Şi raza de lumină şi razele căldurii

Erau comori ascunse în haosul naturii,

A splendidului soare ferice născătoare

Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,

Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,

Acum ea nu mai poate pe soare să-1 admire,

Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă

Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.

Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,

Tresare şi întreabă: "Ce om, ce fiară, cine

A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde

În locuri necălcate de pas de om; pe unde

Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte,

Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?"

Copila tremurândă s-apropie şi zice:

"Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice".

"De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită,

Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită,

Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare

Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;

Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul,

Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul

Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,

Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!"

------------------------------------------------------

[#spoitoru#]

Zi de zi in Tine eu traiesc

Zi de zi pe Tine te urmez

Zi de zi cu Tine eu pasesc

Asta-i refrenu :D

[AlinRoscat]

O versiune mai "frumoasa" a Luceafarului

A fost o data ca-n povesti, a fost ca niciodata,

Din rude mari imparatesti, o balega de fata.

Batoasa-n trup ca o casma, si galbena la piele

Ca o bucata de pingea tinuta-ntre masele.

Si-avea un nas de sapte coti, de atingea pamantul

Si-o caramida in chiloti sa n-o doboare vantul

Luceafaru-o privea-n extaz, si vanat la culoare,

Ca un furtun de aragaz decolorat la soare

-"Luceafara mic, coboara-n jos si vino de ma fura,

Si strans la pieptul meu pitic sa te sarut pe gura."

Venind din cerul lui inalt mai iute decat vantul

Dadu cu curu de asfalt de gauri pamantul.

Ca un parasutist drogat de intra in deruta

Si afla dupa ce-a picat ca n-are parasuta.

-"Iubirea mea cu ochii de lut mai proasta ca tampirea,

Eu pentru tine am cazut de-mi blestem fericirea

Iar de nu vreai sa vii cu mine printre astrii,

Ma cac si dintii tai zbanghii si-n ochii tai albastrii"

-"Luceafara mic vedetea-si chior si putrezit la soare,

Nu merg ca esti nemuritor iar eu sunt muritoare"

Luceafarul plangea amar de-si innodase nasu'

Si cu-n tupeu de ordinar se duse-ntins la tasu:

-"de-mi iei al nemuririi har ce sufletu-mi apasa

Iti dau un "Kil" de mulfatlar si-p sticla de spirtoasa.

Iara de nu, curat ma jur sa ma rapun de boala,

Ca nu-ti voi da sa-nebunesc nici apa minerala"

-"Copile stiu ca esti bolnav si-ai mancarimi sub piele,

Dar fata asta de zugrav se arde pe lovele"

Luceafarul urca incet spre turnul singuratic,

Cand o zari culcata-n pat cu-n plutonier astmatic

Ea il zari pe-un ochii de geam si-i spuse cu suspine:

-"Gingasul meu hipopotam coboara pan' la mine."

El o privi semet si dur ca un fachir pe ace

-"mai du-te fa la mata-n cur si lasa-ma in pace ! "

[frankie]

Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni il incarca...pauza...

[desirre]

" De dorul tau este legata

Inca si astazi viata mea

Tu stapanesti ca altadata

Sufletu'mi care te iubea

O vorba numai de mi'ai spune

La glasul tau as tresarii

Si toate legile din lume

Calcandu'le eu te'as iubi....

Domneste'n jurul meu tacere

Cu doru'mi singura vorbesc

Si sunt patrunsa de durere

Iar tu nu stii cat te iubesc ..... "

[Nagasaky]

" De dorul tau este legata

Inca si astazi viata mea

Tu stapanesti ca altadata

Sufletu'mi care te iubea

O vorba numai de mi'ai spune

La glasul tau as tresarii

Si toate legile din lume

Calcandu'le eu te'as iubi....

Domneste'n jurul meu tacere

Cu doru'mi singura vorbesc

Si sunt patrunsa de durere

Iar tu nu stii cat te iubesc ..... "

This was really nice .

P.S: Nu stiu de ce unii il considera topic de spam? Sau in ziua de azi poeziile au ajuns un subiect rusinos? Daca da... inseamna ca lumea asta se duce de rapa <_<

[frankie]

A mi-am amintit ce versuri imi plac cele mai mult. Alea de le faceam eu acum mult timp :lol: ^_^