Atenție: toate conturile de pe forum care nu au adresă de e-mail validă (corectă, actualizată) vor fi șterse !

Sign in to follow this  
Followers 0
fanaticaldoll

Fragmente literare care mi-au plăcut

315 posts in this topic

Doctore, simt ceva mortal

Aici, in regiunea fiintei mele

Ma dor toate organele,

Ziua ma doare soarele

Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer

Pe care pana atunci nici nu-l observasem

Si ma trezesc in fiecare dimineata

Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente

Am urat si am iubit, am invatat sa citesc

Si chiar am citit niste carti

Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,

Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore

Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.

Cred ca m-am imbolnavit de moarte

Intr-o zi

Cand m-am nascut.

Marin Sorescu - Boala

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

^superb :)

Îi plăcea să facă tumbe-n pat. A făcut atâtea tumbe în patul ei, încât, într-o după-amiază, când mă uitam la ea cum sare, au cedat arcurile. Cămăruţa s-a umplut de fulgi. Râsul nostru ţinea fulgii în aer. M-am gândit la păsări... Oare ele ar putea să zboare dacă n-ar fi nimeni care să râdă?

Când eram de vârsta ta, bunicul meu mi-a cumpărat o brăţară cu rubine. Era prea mare pentru mine şi-mi aluneca de pe mână. Mai târziu mi-a spus că-l rugase pe bijutier s-o facă astfel. Marimea ei trebuia să fie un simbol al dragostei lui. Mai multe rubine, mai multa dragoste. Dar n-am putut niciodată s-o port de bunăvoie. N-am putut s-o port deloc. Aşa că iată ce vroiam să-ţi spun de fapt: dacă-ar fi să-ţi dau acum o brăţară, ţi-aş măsura încheietura mâinii de două ori.

N-a zis nimic. I-am spus:

- Oamenii sunt singurele animale care roşesc, râd, au religie, duc războaie şi se sărută cu buzele. Aşa că, într-un fel, cu cât te săruţi mai mult cu buzele, cu atât eşti mai om.

- şi cu cât duci mai mult războaie?

Atunci am tăcut....

ştiam că timpul nostru aproape se sfârşise, am întrebat-o dacă îi place sportul, ea m-a întrebat dacă îmi place şahul, am întrebat-o dacă îi plac copacii căzuţi, ea a plecat acasă cu tatal ei, miezul meu a urmat-o, iar eu am ramas cu cochilia, trebuia sa o văd din nou, nu-mi puteam explica această nevoie si tocmai de-asta era o nevoie atăt de frumoasă, nu e nimic în neregulă dacă nu te înţelegi pe tine însuţi.

...când din bucurie se scade suferinţa, ce mai rămâne? Care este, m-am întrebat, suma vieţii mele?

[...] E foarte uşor sa fii impulsiv. Oricând poţi să izbucneşti. Îti aduci aminte de mine, cum eram acum opt luni? Era foarte uşor.

- Mie nu mi s-a părut uşor.

- Era simplu. Suişurile şi coborâşurile te fac să simţi că lucrurile din jur contează, dar ele nu înseamnă nimic.

- Şi atunci care sunt lucrurile care înseamna ceva?

- Sa fii un om de încredere, asta înseamna ceva. Să fii bun...

Viaţa e mai înspăimântătoare decât moartea.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Extrem de tare şi incredibil de aproape - Jonathan Safran Foer

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cine îşi limitează dorinţele este întotdeauna de-ajuns de bogat.

Sunt corp şi gândesc, nu ştiu mai mult.

Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire

Putem fi siguri că reuşim atunci când ne adresăm pasiunilor oamenilor, mai degrabă decât raţiunii lor.\

Voltaire

Hei, voi gări...

Hei, voi gări, voi, măre' gări

Am ars sute de ţigări

Aşteptând pe cineva

Ce venea ? dar nu venea

Căci iubea pe-altcineva...

Hei, voi zări, voi măre' zări

Mi-am ars ochi-n depărtări

Dup-un dor care pleca

Dup-un suflet ce şoptea:

"Te iubesc" ? nu mă iubea

Da'- i plăcea să spun-aşa

Că doar gura ? n-o durea!

Hei, voi gări, voi măre' gări

Pline de fum şi ocări

Cine-i oare, cine-i cea

Cine e iubita mea

Care să nu mă mai vrea

Doar haină de vreme rea?

Hei, voi gări şi măre' zări

Gura arsă de ţigări

Şi spurcată de ocări

Mai rosteşte când şi când

Ca un geamăt din pământ:

"O s-aştept mereu aşa,

Pe-o fată ce nu venea

Pentru că nu exista

Decât numa-n mintea mea ?

Într-un tren care pleca"...

Boris Ioachim

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales.

Nichita Stănescu

--------------------------------------

Mi-a plăcut să cred că unii oameni sunt perfecţi.

Aşa că i-am aşezat pe un piedestal şi i-am încoronat

cu idealurile mele de măreţ, sublim şi minunat.

Mă uitam cu admiraţie la ei.. erau perfecţi.

Unul dintre ei vorbea atât de frumos şi cutremurător

încât, fermecată, m-am gândit că toţi ar trebui să vorbească

atât de profund şi cu-asemenea putere neomenească.

Şi-am pus această "coroană" pe capul tuturor.

Un altul cânta, altul scria, altul era....

Fiecare făcea sau era ceva minunat

şi-am strâns toate coroanele şi le-am aşezat

cu grijă pe fruntea perfectă ce-ncepuse-a se pleca..

Şi oamenii mei perfecţi stăteau obosiţi şi apăsaţi

sub coroane pe care nici eu nu le purtam..

Dar ce conta? Erau oamenii mei perfecţi

ce deveneau şi mai perfecţi pe măsură ce-i perfecţionam..

Oamenii mei perfecti - Anca Profiri

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

Pan-ai pierit, la capat, prin trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Tudor Arghezi

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Rămasul-bun al speranţelor vârstei fragede are în asprimea lui salutară amărăciuni adânci.

Emile Zola

Iubirea este suprema lege a universului: lege misterioasă care guvernează şi orânduieşte totul, de la atomul neînsufleţit până la fiinţele raţionale: de la ea pleacă şi spre ea converg, ca spre un centru de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile noastre.

Gustavo Adolfo Becquer

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.

Constantin Noica

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ţi-am adus

elefantul promis.

Mănîncă iarbă, coji de cartofi, castraveţi

din cînd în cînd îi poţi da

cîte o portocală.

De dormit doarme în picioare,

nu sforăie

şi nu tuşeşte prin somn.

Nu-ţi face griji,

despre aceste animale se spune

că-şi simt moartea

cu puţin înainte

şi pleacă.

(Savatie Bastovoi)

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Fiecare zi pare prea scurta pentru toate gandurile pe care le gandesc, pentru toate plimbarile pe care vreau sa le fac, pentru toate cartile pe care vreau sa le citesc si pentru toti prietenii pe care vreau sa ii vad.

John Burroughs

Fericirea perfecta nu exista pe acest pamant; aceasta s-a zis de mult timp si de oameni foarte invatati; avem insa iluziunea, credinta si speranta. Aceste daruri divine compun pentru noi, aici pe pamanat, ceea ce numim fericire.

Nicolae Filimon

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Când nu ne întâlnisem încă, eram împreună, ştiam tot, puteam totul

Iubirea noastră vindeca animalele bătrâne, oprea cutremurele, stingea incendiile

See you in my dreams îţi spuneam

Fără să sper măcar în existenţa ta.

Gustul ploii - Ilinca Bernea

-----------------------------------

Şi... pentru că trebuia să porţi un nume,

te-ai numit ÎNGER.

Aluneci încet prin gândurile mele

clădind castele

ireal de reale,

fierbinţi de urma trupurilor

vibrând sub zapada iubirii

ce arde în noi,

albă

ca păsările

toamnelor noastre.

Şi... pentru că trebuia să porţi un nume,

te-ai numit BĂRBAT.

Tu strângi în braţe eterul

în care nu exist decât eu.

Mă dezbraci de taine

ca pe o salcie despletită

la malul unei ape izvorând

de departe,

din sufletul tău.

... şi te-ai numit VIS

şi ai pătruns în sângele meu

bolnav de dor,

de nelinişte, de nesiguranţă,

bolnav de tine -

cel niciodată găsit -

şi trecerea ta

a lăsat adânci urme

în carnea-mi flămândă

de EDENUL

trupului tău.

Tăcere...

Ce ochi frumoşi avea

tăcerea dintre noi!

Ne adulmecam

ca pe o pradă

în liniştea nopţii...

Ne dureau gândurile de

dor...

Ne dureau degetele

care pipăiau noaptea

ca o catifea albastră...

Ne durea muzica divină

ce curgea din cer...

Ne durea fiecare şoaptă

nespusă încă...

Pielea avea parfum

de piersică

dată în pârg.

Ce ochi frumoşi avea tăcerea

din noi,

cei care abia atunci învaţam

alfabetul iubirii!

Ce ochi frumoşi!

Ne strigam

fără cuvinte...

Ne pipăiam

fără gesturi...

Ce ochi frumoşi

avea iubirea

ca o mare doamnă

trecând pragul dintre noapte

şi zi...

Ce ochi frumoşi

Aveai...

Tu!

Eden - Lelia Mossora

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata

de-un val prin care nu putem strabate cu privirea,

paienjenis ce-ascunde pretutindeni firea,

de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Si-acum, când tu-mi ineci obrajii, ochii

în parul tau,

eu, ametit de valurile-i negre si bogate

visez

ca valul ce preface-n mister

tot largul lumii e urzit

din parul tau --

si strig,

si strig,

si-ntaia oara simt

intreaga vraja ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Lucian Blaga

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Iubirea-i fum şi creşte din suspine,

Dar când o guşti te simţi nespus de bine,

Şi-n inimă-i izvor de armonie,

Când este înăbuşita-i nebunie..

Şi veşnic doar din lacrimi se hrăneşte..

De nu-i împărtăşită, veşnic creşte.

E val clocotitor de mare adâncâ,

De lacrimi? ah!! şi ce mai este încă??

Sminteală înţeleaptă! Dulce fiere..

Shakespeare, Romeo şi Julieta

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Si am aflat ca simti credinta doar atunci cand o pierzi. Caci ea este pentru marinar semnificatie a marii. Si pentru sot semnificatie a iubirii. Dar sunt clipe in care marinarul se intreaba: "Pentru ce aceasta mare?". Iar sotul: "La ce bun aceasta iubire?". Nimic nu le lipseste, decat nodul divin ce leaga lucrurile. Si le lipseste totul...

Antoine de Saint-Exupery - Citadela

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Tu spui, liniştit: “adevăr”.

Ei se uită la tine şi tac,

fără să priceapă ce vrei,

dar pentru că sunt oameni educaţi

întreabă: “Cât costă?”

Tu le arăţi mâinile goale,

dar ei nu mai pricep gestul de mult

şi, nedumeriţi, dau să plece.

Tu alergi şi le spui: “speranţă”.

Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă

încă o dată: “Cât costă?”

Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.

Paler

---------------------------------------------------

Şi am revenit cu un text mai puţin literar; îmi place abordarea şi stilul inconfundabil de a scrie al lui Cărtărescu.

Destul de cunoscut cred eu dar totuşi îl pun aici pentru cei ce nu au dat încă de el.

Mircea Cartarescu, “Sentimentul romanesc al isteriei”

N-am crezut niciodata in specificul national, in “sentimentul romanesc

al fiintei”, in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa

ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai

hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca

nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa

ma nasc ugandez.

Suntem si noi, romanii, undeva “la mijloc de rau si bun”, cum scria Ion Barbu,

un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul.

Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua

zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l

lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta

parte?

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in

firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as

hazarda sa spun ca este insasi esenta “romanismului” in acest moment

istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al

stresului provocat de isterie.

Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva

in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data

cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme

indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala

e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai

devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele

mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In

orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se

poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse

aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa

elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te

contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (”am

cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te

grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam

care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta

ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea

substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la

noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara

care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat

mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet

care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase

insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii,

chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet,

iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care

te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti

oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu.

Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti.

Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland..

Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor.

Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.

Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt

propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic,

o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:

tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de

explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.. Conflictul

generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca

suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele

de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in

ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e

inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.

Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne

placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem

sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne

dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.

Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge

binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu

castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga

terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat

incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Azi nu mai scriu,

Aş vrea să fac ceva

Util societăţii.

.

Ceva foarte important

Să mă urc pe un munte

Şi să fumez norii

Şi lumea să se vadă mai frumos

Prin rotocoale.

(?Ceva” ? Marin Sorescu)

“S-a trezit în ea o nevoie atât de reflexă şi oarbă de bunătate, că toate celelalte sentimente, pe care le încerca atât de intens, abia schiţate, au dispărut de îndată. Ea a înţeles că ceea ce o stăpânise în ultimele luni, şi poate în ultimii ani, era nevoia arzătoare de a fi bună cu cineva. Îşi dădea seama că doar bunătatea putea s-o salveze de pasiuni şi de însingurarea ei de orfană, s-o facă din nou fericită ca în copilărie, bunătatea era pentru ea singura iubire. Tot restul era doar trădare şi singurătate.”

Cartea fericirii / Nina Berberova

Un Zmeu iubea o Zmeură, ci ea

Pe-un rug aprins de-amurg se perpelea,

Cu fesele roșind mereu mai tare

De-atît extaz și-atîta încîntare.

Șopîrle moi se cotileau să-și lase

Alături coada fină de mătase,

Ca o dovadă ca au fost și ele

Pe-acolo, suferind de pofte grele,

Și bulburucii forfoteau pe prundul

Izvoarelor înfiorate-n gîndul

C-or să le-nțepe solzii, fără veste,

Abia acum, la capăt de poveste,

Cînd vraja, risipită, nu mai este?

zmeul si zmeura Emil Brumaru

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

De prea mult aur crapă boabele de grâu. Ici-colo stropi de mac

şi-n lan

o fată

cu gene lungi ca spicele de orz.

Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi

cântă.

Eu zac în umbra unor maci,

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi şi fără-ndemnuri,

numai trup şi numai lut.

Ea cântă

şi eu ascult.

Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

Lucian Blaga, În lan

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Speranţa este ca un drum de ţară;nu a existat niciodată un drum,dar atunci când mulţi oameni merg pe el,drumul intră în existenţa.(Lyn Yutang)

Singura diferenta intre prieteni si amanti e cam patru minute.(Scott Roeben)

Să zbori este să încerci să te izbeşti de pământ şi să ratezi.(Douglas Adams)

Toate femeile sunt bune: bune de nimic,sau bune la ceva.(Miguel de Cervantes)

Femeia: cea ma dezgolita dintre carnurile vii si cea care straluceste cu cea mai dulce scanteiere.(Antoine de Saint Exupery)

Viseaza ca si cand ai trai pentru totdeauna, traieste ca si cand ai muri azi.(James Dean)

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Un fragment definitoriu si complet prin structura lui de 'poveste in poveste' din cartea care mi-a schimbat conceptia despre lume si viata. Este vorba de Magicianul lui John Fowles - o carte din categoria aceea speciala: daca e lecturata de mai multe ori se descifreaza de fiecare data altfel ...

Povestirea 'Prinţul şi magicianul' pe care i-o spune grecul lui Nicholas:

”A fost odată un prinţ tînăr care credea în toate lucrurile în afară de trei. Nu credea în insule, nu credea în prinţese, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui Dumnezeu în împărăţia tatălui său, tînărul prinţ îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor şi pe aceste insule nişte făpturi stranii şi tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se aprope de el.

- Insulele de colo sînt adevărate? întrebă prinţul.

- Bineînţeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.

- Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare?

- Sînt toate prinţese adevărate şi autentice.

- Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă prinţul.

- Eu sînt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinîndu-se uşor.

Tînărul prinţ se întoarse acasă cît putu mai repede.

- Iată-te înapoi deci, îi zise Împăratul.

- Am văzut insule, am văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prinţul cu reproş în glas.

Împăratul rămase impasibil.

- Nu există insule adevărate, nici prinţese adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există.

- Dar am văzut cu ochii mei!

- Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.

- Dumnezeu era îmbrăcat în haine de seară.

- Avea mînecile hainei suflecate?

Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zîmbi.

- E un costum de magician. Ai fost păcălit.

Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în cale omul în haine de seară.

- Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise prinţul idignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum ştiu că insulele nu sînt reale şi nici prinţesele nu sînt reale, pentru că tu nu eşti decît un magician.

Omul în ţinută de seară zîmbi.

- Nu eu te păcălesc, băiete, în împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe prinţese, dar tatăl tău te ţine sub vraja lui şi nu le poţi vedea.

Prinţul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe Împărat, se uită în ochii lui.

- Tată, e adevărat că nu eşti Împărat, ci doar magician?

Împăratul zîmbi şi îşi suflecă mînecile.

- Da, fiule, sînt magician.

- Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.

- Bărbatul de pe mal era doar alt magician.

- Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.

- Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse Împăratul.

Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise:

- Am să mă omor.

Prin farmecele sale, Împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru şi în făcu semn prinţului să vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale şi de prinţesele ireale, ireale dar frumoase.

- Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.

- Vezi, fiule, zise Împăratul, acum eşti şi tu magician.”

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Se făcu tăcere. Kitty desena întruna cu creta pe masă. Ochii ei aveau o strălucire blândă. Supunându-se stării sale sufleteşti, Lenin simţi în toată fiinţa lui încordarea fericirii care sporea mereu.

- Vai, am mâzgălit toată masa!, zise Kitty şi, lăsând creta, făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ridice de pe scaun.

"Cum să rămân singur, fără dânsa?", se gândi Lenin cu groază şi puse mâna pe cretă.

- Stai puţin, spuse el aşezându-se la masă. Voiam de mult să te întreb ceva.

O privi drept în ochii săi mângîietori, deşi cam speriaţi.

- Întreabă-mă, te rog.

- Uite!, urmă Lenin şi scrise literele: C.M.R: "C.N." "A. Î. "N" S. "N.A."? Fiecare literă însemnând iniţiala unui cuvânt.

Aceste litere însemnau: Când mi-ai spus: "cu neputinţă", asta înseamna "niciodată" sau "numai atunci"?

Părea cu neputinţă ca ea să poată înţelege această frază complicată; dar Lenin o privea ca şi cum viaţa lui ar fi atârnat de descifrarea acestor cuvinte.

Kitty îl privi grav, apoi îşi sprijini în podul palmei fruntea încruntată şi începu să citească. Îl privea din când în când , întrebându-l din ochi: "oare asta e ceea ce cred eu?"

- Am înţeles, zise în sfârşit Kitty, roşind.

- Ce cuvânt e ăsta? o întrebă Lenin, arătându-i litera N, care însemna Niciodată.

- Cuvântul ăsta înseamnă NICIODATĂ, răspunde Kitty, dar nu e adevărat.

Lenin şterse repede literele scrise, îi întinse creta şi se ridică în picioare. Kitty scrise: a.n.p.r.a

(...)

Deodată, faţa lui Levin se lumină de fericire. Înţelesese . Cuvintele însemnau: "Atunci nu puteam răspunde altfel." Îi aruncă o privire sfioasă, întrebătoare:

- Numai atunci?

- Da, răspunde zâmbetul ei.

- Dar a.. Dar acum?, o întrebă el.

- Citeşte! Am să scriu ceea ce aş dori.. aş dori cel mai mul.

Kitty scrise literele iniţiale: N. D. A. P. U. Ş. I. C. C. A. F. Aceasta însemna: " Numai dacă ai putea uita şi ierta ceea ce a fost."

(...)

Lenin scrise: N-am ce uita şi ierta. N-am încetat să te iubesc.

Kitty îl privi cu un zâmbet încremenit pe buze.

- Am înţeles, rosti ea în şoaptă.

Anna Karenina - Lev Tolstoi

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

Eminescu - Scrisoarea I

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Doamne, cat e de delicat uneori sa impaci libertatea si fericirea ta, cu libertatea si fericirea altuia. Acesta e un ideal imposibil. Unul din doi trebuie sa-si sacrifice libertatea si fericirea. Care din doi? ?femeia. Asadar, daca m-as sacrifica eu, n-as mai fi barbat.

George Toparceanu

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Orice om cu judecata isi va aminti ca tulburarea vederii este de doua feluri si are doua cauze, fie intrarea din lumina in intuneric, fie iesirea de la intuneric la lumina, ceea ce este tot atit de adevarat pentru ochiul mintii ca si pentru ochiul trupului, iar cel care-si aminteste acest lucru cind observa pe cineva a carui vedere este nesigura si slaba nu se va grabi sa rida de el; se va intreba mai intai daca acel suflet omenesc a iesit dintr-o viata mai luminoasa si nu poate vedea bine pentru ca este neobisnuit cu intunericul, sau daca este orbit de lumina cea mare in care a iesit din intuneric. Si va socoti ca cel din urma este fericit in starea in care se afla, si-l va compatimi pe celalalt; sau, daca-i vine sa rida de sufletul care vine de jos la lumina, va fi mai indreptatit s-o faca decit sa rida de cel care se inapoiaza de la lumina in pestera.

Platon / Republica.

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nu s-a întâmplat nimic,

S-a trântit o fereastră.

Nu e nimeni aici

Doar Frica

măsurându-ne umbrele,

numărându-ne clipele...

Ilinca Bernea

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

DELIR - Ana Blandiana

Traim fiecare o dragoste-n noi

Dar eu pentru tine si tu pentru alta

Si focul ne mistuie cred pe-amandoi

Eu ard pentru tine, tu pentru alta.

Astept un cuvant, astepti un cuvant,

Dar eu de la tine si tu de la alta

Eu pana si-n vis te vad, delirand

Dar tu in visare nu vezi decat alta.

Si ce ne ramane sa facem acum

Cand iubirea nu stie decat sa dezbine

De ce i-ar fi mila? Traim doar iubind

Desi eu pe tine, tu totusi pe alta.

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

^ nu sunt de acord :)

................................

Marea lovește digul pe care în seara aceea n-am avut curajul să-l mergem până la capăt.

Piatra udă luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenți, ne puteam prăbuși în apa ce fierbea dedesubt.

Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atît de atenţi încît într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig. Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar şi îl vom uita în cele din urmă, vom uita că într-o seară eram poate hotărîţi să mergem la capăt.

Acum chiar dacă aş merge pe dig, nu mai pot s-o fac decît singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna.

Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde, să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici, şi de ce m-am oprit în fața acestui dig...

Octavian Paler

0

Share this post


Link to post
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!


Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.


Sign In Now
Sign in to follow this  
Followers 0

  • Recently Browsing   0 members

    No registered users viewing this page.